Dobrogea veche - scrisoarea 25, 1887

Publicat de Aurel Băjenaru, 28 Mai 2025
Timp de citire: 12 minute

"In vremea turcului huzuream, ... Din cit dădea D-zeu de se făcea, una la zece era a turcului şi de se făcea mult, mult lua, iar de se fácea puţin, puţin lua. ... Turcul ii om cu dreptate ne lua după-cit ne dădea şi nouă D-zeu, iar nu ca stăpînirea de azi, care nu vra să te ştie de ai de n'ai, ci-ți ie și cenușa din vatrǎ de rămii că n'ai cu ce-ți hrăni copiii şi nevasta ..."

° ° °

Scrisoarea a douăzeci-şi-cincia, 27 August 1887

Scumpa mea prietenă!

In dealul Asanarului este o piatră, canaraua asanarului, cu dar tămăduitor. Piatra are prin ea o bortă tot-una de largă dintr'un capăt pǎn'in cellalt, şi bolnavi de ori-ce boală de se vor pitrece prin ea se vor insănătoşa şi vor fi teferi ca oul.
Omul drept inaintea lui D-zeu să petrece cu uşurință, iar cel păcătos cînd stă să iasă, piatra se stringe şi'l omoară. Aşa acum opt ani au murit Radu Mocanu ce era bolnav numai de friguri, şi care păcătos fiind, indrăznise să se pitreacă prin peatră. Lingă piatră era odată ş'un isvor, dar care astăzi au secat, aşa povestesc oamenii.

Muntele Comis. — Munte mare de peatră ca acela mai nu se mai găseşte pe locurile acestea ; inuntrul lui era un palat stăpînit de un harap, căruia nici treizeci de oameni nu-i vinea de hac!
Din gura peşterei se zice că se vede şoseaua de piatră ca de doi stinjeni in lăţime, iar pe de lǎturi cu scaune de piatră. Cind te apropii de peşteră auzi inăuntru duduind şi vijiind, şi de dai să intri liliecii te bat in ochi şi'ți sting luminarea.

Afară de acest munte mai este Ghiungheormez (ziua nu vede) care are isvor de apă bună, iar lingă el stau două sălci, şi ţine de Coimpinar. Domuscola-baer (valea mistreţului), Eailala-baer de unde mai anterţ au scornit un mistreţ şi fugărindu'l pin'la Balabancea, acolo au căzut aprins. Muntele Secaru de asupra Omirlarului, unde sînt şi capre salbatece; munte de vinătoare, munte pǎduros in virful căruia s'au petrecut un om viața.

Ceatal-buer pe dealul cu furcele. Muchea Asanarului. Dealul Ichistei unde se face tutun bun. Iormanul care ţine de Mătăceanu, unde mocanii pasc iarna oile, avind şi isvoare. Muntele Topologului. Muntele Igramot, gol, fără de pădure de la Babadag.

Muntele Slavei cerchezască la ,,Satul-cu-cearta", cum ii zice; muntele Slavei lipovenească. Stina Jingăi şi de la dinsa mai incoace stina lui Moş Onciu, cu două isvoare, care avea 30,000 de oi,-om milostiv, om bun la D-zeu;-să vede locul tirlelor, iar ferbătoarea au remas incă.

Tot sufletul şi toată inima mea erau numai pentru nuntă; şi din-cind-in-cind dacă mai aruncam cite o intrebare şi despre altele. Iată ce mi-au spus un cioban despre stele: Carul-drept, Carul-strimb. Cind ii intunerec de ger se vede Comoara pe Drumul Robilor; Cobilița se arată pe la miezul nopţei. De decusară Carul cu Roatele drept in sus se suceşte imprejur spre răsărit, pănă vine Steaua de deasupra in locul Proțapului, şi atunci se face ziuă.

Cloşca cu Puii,iar Rarițele vin după Cloşcă şi asfinţesc după Cruce,-care cind resare ciobanii bag oile in tirlă, dar ii şi după vreme. In luna lui Cuptor, Luceafărul de ziuă, Sfredelul, Stelele umblătoare, apoi Porcarul cu Porcii, la care se duce o fată şi-i intinde o jumătate de pine, şi de ru- şine i-o zvirle.

In Dobrogea casele se fac din ceamur; chiar am vězut cum le lucrează; intr'o groapă cit se poate invirti un cal, toarnă apă de ajuns şi calul frămintă pănă s'a muiat pămîntul bine; atunci tot toarnà cite un braţ de pae luindul din nou la frămintat şi tot aşa pănă s'au amestecat bine. Cind socot că ceamurul e potrivit din pae, pe planul de case ce şi l'au făcut aşază bucăţi de ceamur, tot una lingă alta, tipşindu-le bine şi potrivindu-le in grosime ca mai bine de o palmă, avînd la indămină o trestie cu care tot měsură păretele de-i drept.

Mult mě miram, cum numai din glod să iasă nişte păreţi aşa drepţi ca luminarea! Casele aceste de ceamur se zice că-s foarte sănătoase, şi Doamne-fereşte de un foc, nu arde de cit acoperemintul.

Indeobşte taranul din Dobrogea ii bun primitor şi cu inima deschisă. Noi ne deprinsesem, să ne cumpărăm de-ale mincărei dintr'un oraș pin'in altul; ei bine! pentru dobrogean e o ruşine să mînince streinul mincarea lui in casa sa. Ei zic: Aşa ne-au deprins turcul, D-zeu să-i dee pine şi sare incotro s'a intoarce! că de-ți vine drumeţul la casă să-l ospătezi şi să-l odihneşti, cum ii putea mai bine; adouaza iar să-l ospătezi şi să-i mai dai s'o bucată de pine in traistă că D-zeu ştie unde-a inopta,şi de-a mai găsi o bucată de pine ori ba."

Aproape fie-care terancă are la ața de legat caerul de furcă un ban de aur, şi cind le intrebam, cele mai multe din ele cu lacrămi in ochi îmi spuneau cum la dînşii era berechet pe vremea turcului; cum pentru sate era serbătoare cind venea intre ei un turc de cei mari, cum de'ndată aduna tot satul, chema gaida şi făceau joc, iar cind flǎcăii stăteau din joc, turcu-i improşca cu rubiele şi mahmudele, şi ce haz mai făceau cind ii vedeau dindu-se in vint ca să le stringă.

In vremea asta cazanele cu orez ferbeau la foc, şi cînd se imprăştiau fetele, flăcăii se puneau pe mincare. Taranul dobrogeau spune:

— In vremea turcului huzuream, fie care ne tàiam lemne şi prindeam cu plugul unde voiam şi cum ne plăcea fără să ne zică nimene negri ţi-s ochii, că atunci pădurea şi pămîntul era de-a valma pentru toți. Din cit dădea D-zeu de se făcea, una la zece era a turcului şi de se făcea mult, mult lua, iar de se fácea puţin, puţin lua.

— Dar de nu se făcea nimic? ii intrebam.

— De nu se făcea nimic, nu lua nimic! ce ai să iei de unde nu'i? Turcul ii om cu dreptate ne lua după-cit ne dădea şi nouă D-zeu, iar nu ca stăpînirea de azi, care nu vra să te ştie de ai de n'ai, ci-ți ie și cenușa din vatrǎ de rămii că n'ai cu ce-ți hrăni copiii şi nevasta, cum avem să pățim şi anul acesta cînd n'a dat D-zeu strop de ploaie.

Aşa se spune despre satul Alibechioi,— ştiu şi eu de-a fi drept ori ba?— că acum mai bine de 60 de ani, in vremea unui resboi dintre ruşi şi turci, mulţi greci rămase in Rusia mai tirziu inturnindu-se se treacă in ţara lor i-au apucat iarna, şi'n primavară nu li mai vinea să se ducă. Pe atunci vremile erau bune, pine se făcea cu indestulare. Arară, samanară şi văzind că le mergea ca din apă, remaseră aici şi pin' in zioa de azi. Ei se supără cînd le zice cineva că-s romîni, şi au obiceiuri la nuntă sămănătoare cu ale macedonenilor.

Tare-s necăjiţi şi ugiliți sarmanii turci; lupta pentru trai ce o poartă umăr in umăr cu rominul e cu desăvirşire nepotrivită; pe cind la romin nevasta'i două brațe spornice la casă, iar copilul, de cum au inceput a pricepe, ii de trebuşoară şi de folos, aşa că'n vreme ce romînul munceşte din zori şi păn'in sară cu cățel cu purcel, la turc ii cu totul alt-fel; el duce toată povara in spatele lui şi a băeţilor ce-i are, incit turcul neputind lupta de-avalma cu rominul cade. Işi vinde casa, vatra părinţească, cum poate şi luindu-şi cadina invălită'n mahramaua-i să cam mai duce, cum zic Rominii, la Stambulul lor, şi'şi părăsesc pentru totdeauna vatra părinţască, şi❜şi părăsesc locul copilăriei lor, cu toate amintirile lui ce-i poate tot ce are omul mai scump in viață, şi de care nu fără rupere de inimă te poţi departa.

Şi ce-i mai mult, îşi părăsesc misarul cu mormintele părinţilor şi bunilor lor, sau poate cine ştie ce fiinţă ce le-au fost scumpă. Nu-i vorbă, n'o mai vezi, nu'ți mai vorbeşte, dar o ştii că ţi-i colea aproape, şi oricînd te va prinde dorul, poți să'ţi arunci ochii. Sermanii turci! unul cite unul se duc, tot se duc, şi tot aşa se vor duce pănă n'a mai rămînea de cit misarele lor, a căror pietre plecate se vor pleca, se vor tot pleca, pănă vor atinge pămîntul şi cum is mai grele şi fără viaţă, se vor ingropa'ntrinsul, şi terna le va acoperi, şi iarba şi florile cimpului vor creşte peste ele, şi din toate nu va mai reminea nimic. Vrodată poate intrebind cineva pe nepoții satului, prin bobote ca prin vis i-or spune: „Nu ştiu bine, aici ori acolo spunea bunicul că era mormintele turcilor...."

Intrebind pentru-ce oare unele pietre din misar is cu mult mai mari decit celelalte, un romin mi-au spus, că după ce turcii au luat locurile aceste dela creştini, apoi la acei dintre turci cari aduceau mai mulți creştini la legea lui Mahomet, le da atita pămînt cit vedea cu ochii, iar cind mureau, îi punea la cap piatră mare, pentru marele bine ce făcuse inmulţind numěrul credincioşilor.

Un turc mi-au spus că pietrele cele mari is puse la capul turcilor bogaţi. Oare aşa să fie ? Munte şi piatră-i in toate părțile. Atunci ce mare bogăţie-ţi trebuie ca să'ți smulgi o piatră mai mare?
Un alt turc mi-au spus că pietre mari se punea la mormintul ghiaurului care murea turc.

Eram intr'o crişmă, la o masă cu mai mulți turci şi cițiva romini; am ascultat tustrele părerile cu aceiaşi bună-voinţă; atunci turcul ce mi-o spusese pe a treia, mă intrebă:

— Da d-ta pe care o crezi?

— Pe cea care mi-o spus'o rominul, i-am respuns.

Nu ştiu ce i s'au părut turcului, se intoarse cătră ţăranul ce şedea lîngă Tata, şi-i zise: „Bre ghĭaur, bre! scumpă-i mintea cine-o are." I-am cinstit pe turci cu rachiu, căci numai vinul l'au oprit profetul, iar nu şi rachiul ce nu era pe atunci, aşa că in ceia ce priveşte rachiul, nu cu greutate găseşti turc ce ş'au schimbat ochii cu dracul.

Tocmai intrase in crişmă un mosneag bătrîn bătrin; l'am chemat lingă mine şi l'am intrebat de nuntă.

— Aha! vrei să faci un chip aşa cum ar fi zodia! pricep bine.

— Ba tocmai bine nu pricepi, moşule. Dar ce te-aş ruga, spune'mi cum se făcea nunta pe vremea d-tale.

— Care cum avea şi cum putea.

— Dar ce obiceiuri mai erau pe atuncea?

— Ia obiceiuri bune și frumoase!

— Cită vreme ţinea nunta ?

— Tinea mult, ca'n vremile cele bune, cind casa era casă şi masa masă, şi streinului ce'ţi vinea la ușă îi catai bine de rinduială. Să fi venit la noi in vremea turcului, s'atunci să fi văzut ce berechet era la uşa creştinului.

— Moşule, după cit văd, in altă parte 'ţi bate gindul, nu la nuntă.

— Apoi dă, bătrinețele mele, că bine mai era pe atunci.

— Nu ştii incaltea un cîntec cu bătrîneţa?

L'am cinstit c'un pahar de vin, şi el incepu a cinta.
Ehei aşa zice cîntecul:

Tinereţe, haine scumpe
Purtav'aşi şi nu v'aşi rupe,
Bătrânețe cu slăbie
Sînteţi dăruite mie,
Din mica copilărie.
Eu mă duc,
Ele m'ajung,
Eu mă plec,
Ele mă'ntrec,
Fața mi se'ngălbineşte,
Părul mi se inǎlbeşte,
Puterea mi se slăbeşte.