URME ROMANEŞTI LA MUNTELE SINAI
Acum zece ani, cand am publicat in Londra studiul meu, Călători Englezi despre Romani, cineva din publicul cetitor mi-a semnalat pe unul Thomas Herbert din 1626, care vorbia şi de nişte aşezări valahe in Asia. Aflandu-mă la Ierusalim, deseori rn’am gandit: Unde vor fi aceşti colonişti? Şi de curand, iată că d-l C. S. Jarvis, guvernatorul Peninsulei Sinai, relatează intr'o carte a sa:
≪ Ajutand pe călugări in trebile manăstirii, e o ciudată rasă de oameni, zişi Gebalie. Nu fac parte din stocul arăbesc, ci sunt urmaşii robilor Valahi, trimişi de Justinian a servi manăstirii in veacul al VI-lea ≫ .
Am scris autorului, intreband, dacă nu există vreun act documentar in privinţa aserţiunii sale. Mi-a răspuns, că n’are nicio altă desluşire, că a luat şi el informaţia dintr’anume călători, pe cari cercetandu-i eu insumi şi mergand inapoi cu multe veacuri, am găsit că chestia coloniştilor se intreţese in chiar faptul intemeierii manăstirii Sinai, la 536.
Intaiu Procopius notează, că Justinian a ridicat o fortăreaţă militară, spre a nu fi atacată Palestina de Sarazini. Pe urmă Eutichius, Patriarhul Alexandriei intre anii 933— 940, cunoscut Arabilor sub numele de Said Ibn-Batric, ne dă intreg istoricul fundaţiei manăstirii Sinai. Auzind călugării de evlavia lui Justinian, merseră la el cu rugămintea de a le face o manăstire; intrucat ei n’aveau incă un adăpost şi trăiau ' imprăştiaţi in preajma rugului, din care vorbise Dumnezeu cu Moise. impăratul trimise pe un legat al său şi-i dete puteri depline să clădiască o astfel de manăstire. Acesta gandia s’o zidească pe munte; insă, din pricina lipsei de apă, işi schimbă planul, de o inălţă jos, in poale.
Intors la Constantinopol, ii vorbi impăratul:
— De ce n’ai zidit mănăstirea in varful muntelui?
— Am zidit mănăstirea langă rug şi apă. De-aş fi zidit-o pe varf, călugării ar fi rămas fără apă; şi, dacă vreodată ar fi fost impresuraţi, li s'ar fi tăiat apa şi-ar fi murit de sete.
Impăratul zise:
— Cel puţin trebuia să nivelezi muntele spre miazănoapte, ca dintr'acolo să nu-i vatăme nimeni.
— De-am fi pus la cheltuială intreg tezaurul Egiptului, Romei şi Siriei, tot n'am fi putut nivela muntele.
Impăratul se manie foarte şi porunci să-i se taie capul. Şi trimise apoi un alt legat şi cu el o sută de sclavi ai Romei cu soţiile şi copii lor. Şi le zidi case inafara mănăstirii, unde să poată locui şi străjui mănăstirea şi călugării. Reţinem cu osebire din acest pasagiu cuvintele, subliniate de mine, sclavi ai Romei — in textul arab: abid elrum, pe cari atat tradiţia cat şi diferiţii călători le socotesc a se referi la Valahi.
In adevăr, John Lewis Burckardt, care a vizitat manăstirea in 1816, ne spune: ≪Cand Justinian a clădit manăstirea, a trimis un grup de sclavi, originari de pe ţărmurile Mării Negre. Ei mărturisesc in chip unanim pogorarea lor din robii creştini, de unde şi-i numesc ceilalţi Beduini : ≪Fiii creştinilor ≫..’. Se căsătoresc numai intre danşii, alcătuind o comunitate aparte din vreo sută şi douăzeci de oameni inarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, şi fetele lor au faima de superioară frumuseţe asupra tuturor Beduinilor, ceeace dă naştere la nefericite legături şi iubiri romantice, cand indrăgostiţii lor se intamplă a ţine de alte triburi ≫.
Edward Robinson ne prezintă la 1841 versiunea oarecum autorizată a persoanei ce se nimerise a fi egumenul manăstirii pe atunci : ≪ Justinian, zidind mănăstirea, trimise o sută de prizonieri Valahi. . . In cursul vremii, cum năvăliseră Arabii şi răpiseră manăstirii multe din posesii, urmaşii acestor vasali au devenit musulmani şi-au adoptat obiceiurile arabe ≫.
Profesorul american E. H. Palmer, cunoscut pentru cercetările sale cu privire la Deşertul Exodului, intăreşte mai vartos spusele inaintaşilor: ≪ Acest trib se zice a fi de obarşie europeană, trăgandu-se dintr’o colonie de robi Valahi, aşezaţi de Justinian să păziască mănăstirea. Ei inşii cred să fi venit dintr’o ţară numită ≪ Llah ≫ şi trăsăturile lor osebite oarecum de ale obişnuitului tip beduin, par a favoriza presupunerea ≫
De asemeni, o lucrare mai recentă de stăpanit spirit ştiinţific a d-nei Lina Eckenstein, asistenta Profesorului Flinders Petrie in săpăturile arheologice dela Serabit, pomeneşte de aceiaşi colonişti, că ≪ sunt consideraţi a fi urmaşii direcţi ai robilor Valahi, pe cari impăratul ii aşezase in Peninsulă ≫.
Prea sfinţia sa Porfirios, Arhiepiscopul de azi al manăstirii, mi-a repetat şi mie cele mai sus menţionate, staruind asupra faptului că se numesc coloniştii Gebalie, adică oameni de munte, dăruindu-mi şi o carte grecească a lui Pericle Grigoriade , care dă o seamă de lămuriri şi amănunte pitoreşti asupra lor. Apoi i-am cunoscut şi deadreptul. Unul din ei mi-a folosit de călăuz: tanăr şi voinic, infăşurat la cap in broboadă albă, cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi opinci, m’a dus pe toate cărările muntelui; şi, la intoarcere, mi-a arătat in grădina manăstirii colţul unde fusese ingropată cea din urmă femee creştină a tribului, in 1750.
Dar, lăsand acest subiect al coloniştilor, pe care il aduc, nu drept dovadă istorică a fiinţării poporului roman la inceputul veacului al VI-lea, ci numai ca o legendă ce-şi tremură vălul subţire in trecutul depărtat, ştiut este că provinciile de peste Dunăre au intreţinut incă din vechi timpuri legături stranse şi continue cu Muntele Sinai.
Dacă, după Sir John Maundeville, şi ciorile cuprinsului odată pe an sburau la Sinai cu ramuri de măslin in ciocuri, negreşit că n’au lipsit nici dela noi inchinătorii. Ba, din cand in cand găsim la Sinai şi monahi Romani; unii din Basarabia, servind de talmaci pelerinilor Ruşi. După anul 1530 stăreţise aci Ioachim Vlahul, ocrotit de Petru Rareş. In vederea siguranţei Petru Şchiopul depusese o sumă de bani la Sinai, unde in vremuri grele plănuia să-şi caute sălaş de retragere.
Sub tinda chiliilor, in faţa bisericii, se vede Paraclisul sfantului Prodrom, ctitoria lui Alexandru Mircea Voevod din 1576, care, adaugă insemnarea grecească, ≪a mai dăruit manăstirii sate, pămant şi venituri in Valahia≫.
Intre anii 1668— 1703, pe timpul egumeniei lui Ioachim Peloponesiacul, avuse loc şi vizita la Sinai a Spătarului Mihail Cantacuzino; şi in amintirea acestui pelerinagiu durase el in 1695 schitul nostru dela Sinaia, unde, precum spune in hrisov : ≪ mai naintea zidirii se aflau sihastrii ≫. Unul dintr’inşii, căzut de oboseală candva, in ajunul Adormirii Maicii Domnului, a visat că suia din vale o ceată de ingeri cu făclii aprinse, intonand imnuri de slavă. Chiar şi această legendă nu-i decat adaptarea uneia din multele cate s'au fost izvodit in răgazul de linişte fără capăt a Muntelui Sinai. Stă mărturie intr'un manuscris arab, că schivnicul Torna, veghiand pe inălţimile sub care se dezvălue mănăstirea intre ziduri de cetăţue, i-a tresărit in ochi o minunată vedenie: palcuri intregi de ingeri, Serafimi şi Herubimi cu multe aripi, urcau şi preamăreau in cantece impărăţiile cereşti. Acest Toma era un sfant, adaugă manuscrisul. ≪ El vedea şi auzea cu ochiul duhului şi curăţenia sufletului, precum a zis Iisus in Evanghelii: ≪ Fericiţi sunt cei curaţi la suflet, că ei vor vedea pe Dumnezeu ! ≫.
Acum, păşind in faimoasa bibliotecă ce adăpostise un Codex Sinaiticus de netăgăduit preţ, Arhimandritul Ioachim mi-a pus inainte o seamă de evanghelii vechi:
— Ia, uită-te la ele.. .
— Aceasta-i moldovenească, am intampinat, punand mana pe una. Aducea cu altele, pe cari le văzusem la Ierusalim; scoarţele grele de aramă bătută, infăţişand, intre podoabe şi medalioane de sfinţi, invierea lui Iisus de o parte şi de alta inălţarea; iar in josul acesteia stema Moldovei, cu randurile in slove capitale greceşti:
Ruga Robului lui Dumnezeu,
Ioan Ieremia Moghila
Voevod, a Doamnei şi a
Fiilor săi. Anul 1598.
Inăuntru pagini chenărite, cu frontispicii; un frumos chip zugrăvit al Evanghelistului Ion; iar la urmă altă inscripţie grecească lămuritoare:
S ’a impodobit această Evanghelie cu cheltuiala prea cuviosului şi prea inălţatului Domn Ioan Ieremia Voevod a toată Ungrovlahia şi a prea cuvioasei lui Doamne Elisavta şi a fiului său Ioan Constantin Voevod. Intr’anul 7106 , luna Martie.
Arhimandritul Ioachim mai trase de undeva un sipet şi impreună cu sfinţia sa şi cu Arhiepiscopul Porfirios am inceput a răscoli şi a cerceta hartie de hartie, punand la o parte pe acelea ce ne priveau: Un hrisov al lui Grigore Ghica, al doilea in ruseşte despre Biserica Sfantului Gheorghe in Galaţi, al treilea din 1724 al lui Nicolae Mavrocordat.
- Dar unde vor fi celelalte ? Că şi Vasile Lupu şi Mihail Racoviţă şi Constantin Brancoveanu au inzestrat rand pe rand cu danii bogate mănăstirea Sinai. Către mărinimia şi evlavia lor s au intors neincetat călugării pentru milostenii, luand adesea calea pană la Bucureşti şi Iaşi, şi totdeauna intorcandu-se izbanditori in rosturilelor. Şi, pe langă bani şi moşii dăruite, in biserica Sinai de astăzi, rămasă aidoma cum era pe vremea lui Justinian, cu poarta de lemn sculptat, cu stalpii bizantini, cate din odoarele sfinte nu vor fi datorate şi ele tot neasemuitei generozităţi a Domnilor noştri ! Ci cum să le poţi identifica ? Numai pe o candelă atarnătoare de argint desleg inscripţia grecească :
Pomeneşte Doamne pe robul tău Alexandru Ipsilanti Voevod, pe Doamna Ecaterina şi pe fiii săi, Al. Ralu şi Const. Ralu, 1785.
Şi in arhondaric găsesc un baston păstoresc, cu manerul de fildeş lucrat, reprezentand inchinarea magilor, şi cu iniţialele A. P. S. — Arhimandrit Partenie Sinaitul, 'numele stareţului căruia i s'a trimis din Ţară la 1856.
Apoi am intrat intr'o incăpere ce cuprindea in pereţi de jur-imprejur chipurile egumenilor repauzaţi ai manăstirii. Arhiepiscopul Porfirios mi-a vorbit lămuritor despre toţi, şi deodată s’a oprit inaintea unuia, care nu făcea parte din serie : obrazul prelung, mustăţile intoarse şi pierdute in barbă, mantia blănită cu hermină, rezemandu-şi pe o masă dreapta-i cu inel. . .
≪ Il recunoşti ? făcu Arhiepiscopul. Apropie-te şi citeşte ! ≫.
In marginea de sus era scris:
Constantinus Brankovan
Supremus Valachiae Transalpinae
Princeps Aetis 42
Ao Dni 1696.
Nu-mi venea să cred. . . Priviam, nu fără simţimantul unei pioase infiorări, de care părea să fie impărtăşit şi Arhiepiscopul; căci l-am auzit grăind:
≪ Să fi fost numai apărarea credinţii sale, şi daniile, si binefacerile numeroase... Dar el şi-a jertfit şi viaţa creştinătăţii. Vrednic, in adevăr... vrednic să fie trecut intre sfinţi ! ≫.
MARCU BEZA
Boabe de Grau, OCTOMVRIE 1932
In imagine, unul dintre urmasii colonistilor "Gebalie" de la muntele Sinai, 1932.