Doi maci roșii

Publicat de Aurel Băjenaru, 23 Decembrie 2025
Timp de citire: 6 minute

Cândva, Techirghiolul era plin de „sezoniști” — așa erau numiți cei care soseau aici vara, în sezonul băilor, o denumire deja împământenită încă de la începuturile balneare ale acestor locuri.

În epoca socialistă, vilele de odinioară existau și funcționau la capacitate maximă, însă erau mult prea puține pentru a face față cererii tot mai mari. Drept urmare, numeroși turiști balneari se cazau la localnici: de la casele din centru și până la capătul cartierului tătăresc, străzile se transformau în adevărate parcări improvizate, pline de mașini cu numere de înmatriculare din toate colțurile țării. Totuși, bucureștenii erau cei care preferau cel mai mult localitatea.

Aceștia, nu de puține ori, ajungeau să participe la viața de familie a gazdelor lor pe durata verii, devenind prieteni apropiați, schimbând impresii, luând cu ei ceva din exotismul local și aducând, la rândul lor, idei noi în viața băștinașilor.

O imagine grăitoare a acestui Techirghiol turistic de altădată ne este oferită de prietenul meu, Temungin Ismail, într-o povestire de epocă, ușor picantă, dar cât se poate de adevărată.
În imagine autorul, Temungin în Trabantul domnului Nae, fotograful, probabil în 1968.

°°°

Doi maci roșii

Niat se sculă dis-de-dimineață. Stelele clipeau încă pe cer. Ieși în curte. Lupu, câinele grănicer pensionat, era deja prezent la ușă și-i dădea onorul, sărind pe el, arătându-i iubirea și faptul că păzise curtea. Niat, știindu-l de acum, nu-i acordă pic de atenție. În momentul acela, Lupu începu să scâncească, dojenindu-și stăpânul: nici măcar un strop de atenție?

Era un ritual în fiecare dimineață, dar Lupu nu învăța că era doar un truc al lui Niat ca să-l necăjească. Se înveseli imediat ce simți că ușa bucătăriei se deschide și apare castronul cu mâncare, pregătit din resturile de la masa de seară.

Acum stăpânul putea să-și aprindă o țigară, Carpați. Curtea se umplu de fumul de țigară. Lupu era familiarizat cu mirosul, de pe vremea regimentului, unde toți soldații fumau, la fel și Vasile, subofițerul care-l avea în grijă. Îi fusese aproape imposibil să-și schimbe „casa”. Veniseră colegi mai tineri în unitatea de grăniceri, iar el nu mai putea alerga în ritmul lor. Cum necum ajunsese în paradis: o curte cu doi oameni mici și alți doi care îi hrăneau pe cei mici, inclusiv pe el — la Niat, adică.

Regretul lui cel mai mare era că nicicum nu-l putea apăra pe omul mic și negru, Temoi, de asaltul cocoșului. Știa că singura lui menire era să păzească curtea de hoți.

Niat era îngândurat și nu reușea să se hotărască. Conducerea CAP-ului îl propusese să fie gestionar al magazinului de desfacere a produselor cooperativei. Fusese menționat fruntaș de atâtea ori, iar acum cooperativa îl propunea ca șef. Eh, mai mic, dar tot șef, chiar dacă doar de magazin.

Nici poftă de mâncare nu mai avea. Se duse în curte, intră în grajd și scoase caii. Îi înhămă la căruță și deschise poarta mare.

Vară de vară avea „sezoniști” — așa îi numea pe turiștii care veneau și stăteau în chirie la Niat. Erau din altă lume: București. Acum era o familie — nenea Nae și soția lui, o femeie foarte frumoasă și veselă. Nea Nae spunea că lucrează în București; ce anume, nu spunea. În schimb, făcea o mulțime de poze, de peste tot.

„Ne-a făcut poze copiilor, familiei, gratis”, gândi Niat.

Asta era adevărul: vară de vară, la familia Ismail veneau turiști din București. Unul era fotograf, altul inginer electronist, familia Chioralia — intelectuali rasați, tatăl poet. Se bucurau enorm de oaspeți, de poveștile lor, de obiceiurile lor. Aproape seară de seară, oaspeții se adunau sub salcâmul bătrân din curte și petreceau.

Și caii simțeau apăsarea lui Niat și porniră molcom spre CAP. La prânz, Niat porni spre casă. Îi promisese lui nea Nae o plimbare printre lanurile de grâu și porumb, pentru poze și impresii noi, orășenești. Era liniștit, pentru că la ora aceea Mufit și Temoi erau la bunicii Abi și Keanie — templul sacru al copiilor, unde erau total protejați de pedepsele părinților când „o comiteau”. Se adunau acolo: Nardin, Dilaver, Tunceai, Baidar, Sinan, Aidan, Mufit, Temoi. Bineînțeles, nu toți odată, ci mai ales când erau amenințați de cureaua lui Babay (tatăl), mai rar de palma lui Neny (mama).

Niat ajunse în fața casei și îl văzu pe Nae spălând cu găleata mașinuța lui — un Trabant maiestuos, o adevărată limuzină pentru cei din cartierul tătăresc.

Termină treaba și urcă lângă Niat în căruță, cu aparatul foto agățat de gât și un rucsac care cu greu ascundea, în surdină, niște zgomote de sticle pline.
Porniră pe drumeaguri de tarlale, prin oceane de grâu copt, unduite de răsuflări răzlețe de vânt.
— Niat, oprește! Văd doi maci roșii mari în lan, spre stânga!
Până să oprească, Nae sări din căruță, cu aparatul foto deja armat. Niat gândi: „Da, într-adevăr, doi maci frumoși. O să-i culeg lui Nejmie, soția mea.” Dar, brusc, macii dispărură, iar Nae rămase stană de piatră. Făcu o piruetă bruscă de întoarcere și se apropie râzând de căruță, povestindu-i lui Niat ce se întâmplase. Niat tocmai savura licoarea unei sticle și, auzind întâmplarea, împroșcă lichidul, se înecă și cu greu își reveni din râs.

Mult timp după aceea am tot auzit întâmplarea povestită de Niat, dar abia târziu, spre adolescență, am înțeles tâlcul celor doi maci roșii. Erau doi ciorapi roșii pe picioarele unei domnițe, încinsă de soare și de iubitul ei.

Nu am aflat niciodată dacă nenea Nae a făcut poze sau nu.