Dominația "slavilor" bulgari și adevărul despre limba slavonă

Publicat de Aurel Băjenaru, 15 Iunie 2025
Timp de citire: 24 minute

O istorie care a fost pe tăcute interzisă.

Ați dorit vreodată să aflați adevăratul motiv pentru care o națiune ca a noastră este, comparativ, atât de înapoiată în contextul european? O națiune care, documentat, este una dintre cele mai vechi din Europa — procesul de formare al Vlahilor în enclavele slave, după anul 600, din romanii latini ai vechiului Imperiu, fiind dovada uneia dintre cele mai timpurii etnogeneze europene.

Mai jos avem răspunsul: secole de-a rândul de dominație bulgară, în care boierii s-au aflat într-o continuă luptă, uneori chiar fratricidă, pentru înscăunarea domnitorilor și pentru obținerea de bunuri și bogății, partea adversă fiind anihilată fără urmă de empatie. Poporul — „rumânii”, deveniți mai târziu români — ajungea adesea, de bunăvoie, iobag, purtând greul și contribuind prin diverse taxe la finanțarea acestei lupte înverșunate pentru îmbogățirea clasei dominante.

În ceea ce privește limba elitelor din Evul Mediu timpuriu și până târziu, în anii 1860, istoriografia românească a strecurat în tăcere falsul numit „limba slavonă”, ca un înlocuitor acceptabil pentru adevăr: „limba bulgărească”.

° ° °

"Acéstă predominire slavonă, ține cugetarea românéscă încătuşată, presară țara cu mănăstiri în care se adăpostescŭ Bulgari, punŭ în gura Domnilorŭ limba slavonă și le deprindŭ condeiulŭ să represinte cu slove, cugetarea formulată în slavoneşte."

° ° °

DOUA PĂTURI — DOUA CULTURI (Veaculŭ XVI : limba şi literatura românilorŭ)

In veaculŭ XVI, poporulŭ Terilorŭ române înfațişéza, ca și în secolele de mai dinainte, două pături suprapuse dar distincte, avêndu-şi fie-care idealulu iei, nevoile iei, mijlocele de realisatŭ, diferite; avèndu-şi fiecare cultura iei diferită. Aceste două pături sintŭ: clasa dirigentă și poporulŭ, între care comună era numai trebuinţa de a trăi la o-laltă, trebuinţă isvorită din formațiunea istorică a Statului. Clasa dirigentă era alcătuită din boierime şi cleri, elemente a cărorŭ espresiune înaltă era Domnul. Poporulŭ, unulŭ şi nedespărțitŭ în trepte, forma intinsa masa compactá a națiuni romaneşti, al cărei sufletŭ era tulburată de agitațiunile continuie şi pătimaşe ale clasei dirigente; asemenea unei mări a cărei suprafață întinsă este mişcată în valuri de vinturile care batŭ la întemplare.

Boierimea, instituțiune in care se coprindeaŭ şi boerii fără dregătorii saŭ nobilimea istorică, şi boerii cu dregătorii sau boeriții de către Domnŭ, avea în partea iei toate bunătățile. Moşiile mari și frumose eraŭ ale iei. Nici dăjdii nu plătea, nici arme nu era îndatorită să pórte. Greutatea conducerii unui resboiu cădea tótă pe Domnŭ ajutatŭ de credincioşii si cari, dacă nu erau boieri, în urma unorŭ servicii îndelungate primiau rangu,titlu si moşie de treceaù şi ei in rindurile priviligiatei clase. In boerime, din causa dreptului ce aveau Domniĭ de a creá nobili din ori-ce persónă iubită lui, fiă fi fostŭ de or-ce neamŭ, se furişase şi unele vlăstare străine: greci şi albanezi veniți în diferite timpuri în țara, unde se ocupa cu comertulu de bácánie. Inpestriţată ast-felŭ boerimea română, unŭ singurŭ punctŭ de acțiune îi era comunŭ, schimbarea Domnului; însă, în acestŭ punctŭ,boerimea se împărția în două sau mai multe tabere,de scoteaŭ doui sau mai mulți pretendenti la scaunulŭ Tarii; presărau tara cu lagare ducendŭ frate in potriva fratelui de innegreaŭ campiele Inflorite, cu leşuri, şi mestecaŭ țărîna românéscă cu sânge românescu.

Sânge inainte de ridicarea pe tronŭ; sânge și parjol, după. Partida învinsă plătea cu capetele alor seĭ, dacă nu isbuteaŭ să plece în pribegie; plătea cu avutulŭ strinsŭ, cu ruinarea câmpului päräsitŭ, a palatelor deşertate de viața, cu risipirea familiei, cu derapanarea intregei proprietăți. Fieroșia unor Domni se póte să fi fostŭ a naturei lor, dar faptele ticălose şi immorale se datorescu, în mare parte, îndemnului celor cari îi înconjuraŭ, îi încuragiaŭ cu sfaturile si îi susțineaŭ cu actele lor. Acum, dacă ne gândimŭ că, împrejurulŭ învingătorului nedoritŭ şi neaşteptatŭ de maioritatea Tärei, mai cu sémá se grupaŭ boierii streini de neamŭ, veneticii şi ajunşii, ori pamintenii decaduți, fará caracterŭ, multe domnii rele şi nestatornice se esplică; rele si nestatornice pină ce intr'o di partida boierilor de baştină învingeá de rădicá stăpânŭ peste afacerile Țării pe vre unulŭ din ai iei, mai iubitorŭ de pacea supuşilorŭ, mai îndurătorŭ în fața vrăjmaşilorŭ saŭ a greșițilorŭ, mai pironitŭ cu mintea pe nevoile Țării întregi, mai cu tragere de inimă pentru propăşirea generală a neamului.

Istoria Domnilorŭ Țării Româneşti, este istoria luptelorŭ şi înfringerilorŭ dintre partidele boiereşti. Boerii, purtaŭ în mâna lorŭ sórta Țării. «Pe ei îi vedemŭ în necontenite resvrătiri în contra Domnului ce nu le plăceá; ei, împărţindu-se în partiḍi personale, sângeraŭ țările prin luptele lorŭ, luândŭ calea surghiunului când sórta le erá protivnică, punéndŭ mâna pe conducerea tutorŭ trebilorŭ, cândŭ noroculŭ işi plecá cumpěna în partea lorŭ.

Resvrătirile acestea pentru Tronŭ, aduseseră şi unu altŭ neajunsŭ pe capulŭ Těrii. Pe cândŭ boerii se sfădeaŭ în țară şi se pregăteaŭ pentru dilele de încercare, pretendenții alergaŭ la Inalta Pórtă otomană, cumpĕraŭ pe Vizirŭ, duceaŭ plocoane scumpe Sultanului și mai alesŭ Sultanelorŭ; se făgăduiaŭ că, de le va ajuta să se facă stăpâni peste Principate, voră servi Porții tributŭ care, de fórte multe ori, se ridicá la sume colosale. Cine știa să mănjéscă mai bine ochii lacomi de giuvaericale ai favorițilorŭ din Harem, cine ungea mai bine pe Vizir şi cine se lega să plătească haraciu mai mare, acela se 'ntorcea cu firmanŭ pentru Domnie, însoţitŭ şi de unŭ pâlcŭ de greci, arnăuţi şi turci, cari îi făceau onorurile domneşti şi care or pieriaŭ în lupta dintre partide, or învingětori cu toții împărtăşiau sorta fericită a Domnului, ridicați la ranguri boereşti, devenindŭ ochiu, brațŭ și sfatŭ Domniei.

Din causa acésta, totŭ mai multŭ se înstrăina grosulŭ boerimei de Domnŭ, totŭ mai desŭ uneltia căderea lui şi, fiindu că drumulă era deschisŭ, Pórta totŭ mai multŭ se amesteca In afacerile Țărilor româneşti, preficendu-le In două provincii inchiriabile pentru und timpa nesigur, care se nemeria une-ori să fiă şi numai de câte-va săptămâni. Mai cu sémă a doua jumětate a veaculuialŭ XVI, ne presintă astŭ-felü de ciudate şi dese schibări de Domnĭ.

In Muntenia, după mórtea lui Radu de la Afumați, 1529 pînă la urcarea pe tronŭ a lui Michaiŭ Vitézul, 1593 trecu 19 Domni; iar în Moldova,în curgere de 45 ani, de la mórtea lui Rareş pînă la venirea lui Aron Vodă, 11 pretendenți urcă şi scoboră treptele maririi domneşti (21).

Astŭ-felŭ, boierimea se afla desfăcută în tabere vrăjmase, preocupată esclusiva de afacerile politice dinauntru ale Täril. Domnulü, competitora susținutŭ si isbutindo cu ajutorul uneia din tabere, pe de o parte; pe de alta, închinată şi vindutŭ Sultanului de ale cărui capriții furtunóse atirna siguranta-i pe tronu si chiar capul pe umeri, Domnulŭ se se detea în brațele susținătorilor, se lăsa a fi condusŭ de iei spre cruzimi şi immoralitafi revoltatore: In acelasa timpù punea dajdii apasatoare poporului, işi agonisea averi mari cu cari plătea continuŭ ființa lui pe tronŭ, saŭ se mângâia în pribegie de întorcerea protivnică a sórtei, cândŭ unŭ altŭ competitorŭ ii lua loculŭ.

Alŭ douilea elementŭ alŭ clasei diriginte, era Clerulŭ. Pe cândŭ boierii se 'ndeletniciaŭ esclusiv cu sfăzile pentru Domnie, Clerului îi revenia mai numai crescerea şi cultura clasei întregi. Creştinismulŭ românescŭ are imbrăcată forma slavo-bulgară. Acéstă formă s'a substituitŭ vechii forme romane, probabilŭ cam pe la sfirsitulu veacului IX ca o urmare firescă, deşi mai târdie a căderii Românilorŭ sub Slavii Bulgari, cădere întemplată in veaculŭ VII. De o dată cu schimbarea formei bisericesci, limba Statului fu şi éa inlocuită prin limba bulgară, care fu singură scrisă şi cetită pînă în véculŭ XVI; iér biserica bulgăréscă înriuri timpŭ de aprópe optŭ vécuri asupra desvoltărei şi minții poporului românŭ (900-1650).

Pină după căderea întâiului imperiu bulgarŭ, biserica din Dacia traiană fu ținută sub autoritatea directă a Patriarchului bulgari; apoi trecêndŭ Românii sub altă stăpânire, li se dete episcopi speciali,cari aŭ ascultat de patriarchia dela Ochrida. Numai mai tárdiŭ, în véculŭ XIV şi XV au încercatŭ Românii să se sustragă de la ierarchia acestei patriarchii şi să trécă sub cé grecéscă din Constantinopole; dar încercările semețe ale lui Mircea celŭ Bětránŭ, deşi secondate de Alexandru celú bunŭ, nu prinseră cu desăvérşire.

Incercările bisericei catolice de a'şi închiná biserica orientală, sub forma admenitóre de unire, în véculŭ XV; precum şi feluritele prigoniri ce au îndurată Românii din partea Ungurilorŭ catolici in scopulŭ de a i catolicisá; aŭ întărită mai multă credinţa Românilorŭ în ortodoxismulŭ slavonŭ; care sfirși prin a se implantá fórte adâncŭ, aducendui că nici să le trécă prin minte că s'arŭ putea rugá sub o altă formă de câtŭ có slavonă, şi să dé cugetărilorŭ lorŭ esprimare in graiulŭ slavonŭ numai.

Astu-felŭ, religiă, limbă şi clerŭ erau slavone cu tótele, şi aŭ continuată de a fi pînă în a doua jumětate a veacului XVII.

Acéstă predominire slavonă, ține cugetarea românéscă încătuşată, presară țara cu mănăstiri în care se adăpostescŭ Bulgari, punŭ în gura Domnilorŭ limba slavonă și le deprindŭ condeiulŭ să represinte cu slove, cugetarea formulată în slavoneşte. Ast-felŭ, instrucțiunea clasei dirigente, cultura iei câtă va fi avuto, se făcea in slavoneşte şi de către clerŭ; căci nu este cu putință ca în acele vremuri să nu fi esistatŭ scóle, dér nu este cu putință ca acele scóle să fi fostŭ româneşti. Domnii, boierii nu se póte să fi fostŭ nisce bucheri; ei aŭ 'nvěțatŭ unde-va destulă carte pentru a ști să cârmuiéscă unŭ poporŭ, să priveghieze și să facă faţă la trebuinţele politice dinafară şi dinăuntru ale Țării. Scólele acestea trebuie să fi esistatu prin mănăstiri, pote şi pe lângă bisericele capitale; din ele aŭ trebuită să iésă «toți cunoscătorii de carte ce eraŭ de trebuință nu numai în slujba bisericei, dar și în a Statului, precum şi pentru punerea pe hârtie a daraverilorŭ private.>>

Cultura slavonă în Principate este represintată prin monumente şi scrieri. Religiunea fiindŭ preocupația clerului, care conducea conştiinţele, s'aŭ rădicată lui D-zeŭ altare care de care mai frumosŭ împodobite, în tote unghiurile Țărilorŭ. N'a fostŭ Domnŭ care să nu rădice o biserică, o mănăstire cel puțină; sau să nu înfrumuseţeze, să nu dăruiéscă cu bogății pe unele din cele deja esistente. Călugării de peste Dunăre, fugindŭ dinaintea urgiei turcești, găsiaŭ în Principate simpatii şi înlesniri pentru a intemeia, prin înfundăturile munțilorŭ, mănăstiri pentru care dărnicia Domnilorŭ şi a dreptcredincioşilorŭ era ncobosită. Ast-fel, s'aŭ zăditŭ şi au devenită repede vestite, mănăstiri ca Tismana, Bistrița, Govora, de peste Oltŭ; Snagovulu, Glavacioculü şi Dealulu în Muntenia; Neamtul, Bistrița și Putna in Moldova, Educația religiósă a păturei conducătóre a avutŭ de resultatŭ presărarea Țărilorŭ cu ast-fel de monumente, în care se da învățătură şi limbă, în care se grămădiaŭ bogății de obiecte bisericeşti, legate în argintă şi aurŭ; de odǎjdii cusute numai în firŭ.

Manifestațiunea cé mai înaltă a puterii evlaviei stă în înălțarea mănăstirii dela Curtea de Argeşŭ. Nu numai zidirile şi bogăția lor, ne vorbescu de cultura acelor vremĭ; dar şi architectura monumentelor prin care ni se arată că arta era în gustul Românilor; iar gustulŭ artisticŭ nu se iveşte şi nici dă naştere la opere neperitóre şi nepreţuite de cât în mijlocul unei societăți destul de înaintată, destul de desvoltată intelectualiceşte. Ca literatură, dela invariabilele pisanii ale bisericelorŭ şi mănăstirilorŭ, dela totü aşa de invariabilele acte oficiale de tótă mâna, ne urcămŭ pênă la discursurile religióse ale Mitropolitului Gregorie Țamblac. Nici ómenii adânc pricepuți în ale politicei nu aŭ lipsit. Istoria ne-a păstrată numele logofătului Teut, şi pe al lui Luca Cârja, ómeni iscusiți în ale trebilorŭ politice, ştiindŭ să atragă bunele disposițiuni ale Curții polone, pe care unul o hotăreşte la unŭ tratatu favorabilŭ, Moldovei sub Bogdan cel lusc; iar celaltŭ o uimeşte cu cuvîntarea'i admirabilă (discursul lui Luca Carja ambasador la curtea polona). Aceste felurite manifestațiuni ale creierului românescŭ, unite cu faptul că cel mai măreţuşi mai artistică monumentŭ architectonicŭ ni'l dă primul patrat al veacului XVI, ne arată că intrămŭ într'un secol

în care se găseşte, acumulală treptată şi continuŭ, o înaltă cultură. Cultura acesta însă este slavonă, ea se datoreşte clerului şi aparține numai clerului şi boierilorŭ, aparține esclusiv clasei dirigente. Intre clasa dirigentă şi poporŭ era o prăpăstie, limba.

Pe cândă în pătura dântăiu, tóte manifestațiunile intelectuale îmbrăcaŭ forma slavonă, fie în vorbire, fie în scrisŭ; poporul vorbia limba românéscă.

Cele două clase nu se înțelegeau, prin urmare, între dênsele; erau între dênsele stabilite legături numai de stăpână şi supusŭ. Trăindŭ la olaltă, avândă aceiași moşie strămoşéscă de apăratŭ, se mişcaŭ valuri, boierii spre a'și păstrá neatinsă a totŭ puternicia în Statŭ : Domnulŭ pentru a nu și pierde tronulŭ; iarŭ poporul pentru a se supune. Cândŭ i-se poruncia să se ridice de teama Turcului, or Ungurului, or Polonului, care venia să'i răpéscă mica'i proprietate şi săi jefuiască moşia cé mare, arunca pe calul sprintenŭ şeaua neîmbrăcată, se 'nfigea în scările'i de lemnŭ; îşi lua, la oblînculu şelei, brânză şi pâine, şi věrsa sânge străină cu sulița cu cu două virfuri; iar cei pe josŭ, vinaŭ aruncândŭ cu arculŭ, spǎrgeaŭ mulțimea vrăjmaşă cu ghióga, o nǎvăliaŭ şi o 'mprăştiaŭ cu coasa.

Infrintŭ ori victoriosŭ, resultatele eraŭ totú rele pentru poporŭ; totŭ câmpulŭ ofilitŭ, totŭ vatra părăsită şi dărăpănată, totŭ sărăcia şi desnădejdea ii aşteptaŭ. După victoriă, nimeni nu se mai gândia la dînsulă de câtă pentru a'i impune nouĭ angarale, care se inmulțiaŭ şi apăsaŭ totŭ mai multŭ, cu câtă mai desŭ trebuiau să se apere în potriva vrăjmaşului din afară, cu câtă mai desă trebuia să se hotarască prin arme cui se cuvine Domnia, adică dreptulŭ de a nu ține seamă de poporŭ ci de a-l asuprí și despoià.

In veacul XVI, mai cu seamă, miseria ajunsese la culme. Chipul ruşinosŭ cu care se dobândia tronul, sleise puterile națiunii. Totŭ soiulu de biri sa născocise; óia sécă, găléta de pâine, goscina de oieritŭ, năpastea, rîndŭ pe rindŭ introduse, aduseră pe locuitori în sapă de lemnŭ; căci trebuiaŭ bani nălucelor de Domni ca să şi plătéscă arenda tronului şi să se îmbogățéscă şi dînşii. Pentru a da unŭ esemplu, este destulŭ a pomeni pe Petru-Cercel care, după o domnie de unŭ anŭ şi câte-va luni agoniseşte o avere colosală (25). De unde se scotiaŭ aceşti bani? de la locuitori, dela poporulŭ imposabilŭ. Cum se scotiaŭ?

«Datoriile lăsate de unŭ Domnŭ sîntŭ luate asupra şi de urmaşulŭ sěŭ; ale acestuia de cel care urmeză, grămădindu-se astŭ-felŭ milióne de galbeni care se storcŭ din spetele bietului poporŭ... creditorii Domnilorň vinŭ cu ianiceri şi aceştia se facă stringătorii birurilorŭ sĕracului şi věduvei, ei sîntă stăpâni prin oraşe şi sate.

Țăranii părăsescu principatele, căutându'şi hrana prin Țările vecine; alții se facă tovarăşi cu hrăpitorii lor, şi rînduescă cete de codru ca să jefuiască pe neguțătorii străini.» Lămuritŭ şi tristŭ. Sărăcie pc tótă linia, biciul străinŭ pe spetele locuitorului care e nevoită să respundă cu pribegie sau cu haiducie. Maioritatea ţăranilorŭ liberi, ne mai putêndŭ duce la atâtea suferinţe,se dădeaŭ rumani boierilorŭ, cu feciorii şi cu moşia lor; rumânie, pe care timpulŭ o prefăcea întro complectă şerbire, la cei din Muntenia şi Moldova; în stare de iobăgie, la cei din Ardeal.

In schimbul atâtorŭ sbuciumări şi suferințe, nu i-se da nimicŭ poporului; la biserică nu i-se sluja în limba lui; despre invěțătură de carte, fiă şi'n slavoneşte, nici vorbă. Nu invěțaŭ de câtŭ feciorii de boeri mici și mari, cărora le era deschisă drumul de a se rádicá până pe treptele Domniei; căci nu trebue să luămă de bune deducțiunile părintelui episcopŭ Melchisedec că Grigorie Țamblac, în cuvîntările sale din catedrala din Suceava, arŭ fi vorbită româneşte pentru a fi înțelesu de poporŭ. Cuvintările acelea au putut fi ținute în audulŭ Domnului, marilorŭ demnitari, boierilorŭ de frunte, în limba oficială a Țării. La astu-fel de ocasiuni, poporulŭ nu pré e primită în catedrale şi, ţinendŭ seamă de acele vremuri evlavióse, nici n'arŭ fi avutŭ locu întro biserică unde tótă elita Statului a trebuită să se 'ntrécă întru a audi învăţăturile unui predicatoru renumită. Nici nu se póte susține cu succesŭ altŭ-fel, de vreme ce, afară de considerantele de mai susŭ, însuşi Mitropolitulŭ predicatorŭ laudă pe auditorŭ pentru iubirea cu care'l ascultă: «de câte ori amŭ seměnatŭ in auçlulŭ vostru ceva din dumnezeiasca scriptură, voi, ca un pămîntŭ bunŭ şi grasŭ, în puținŭ timpŭ ați arătatŭ răsărirea acestoră semințe.»

Limbagiulŭ înfloritu al discursurilorŭ religióse, raționamentele abstracte de care se servescŭ predicatorii, nu puteaŭ fi de câtă mai de locú intelegibile de către poporulu din vremea lui Alexandru cel bunŭ, poporŭ a cărui cultură generală se însemna cu ună mare zero și a cărei limbă abia peste trei veacuri în urmă a 'nceputŭ a presintá aşa forme frumose in predicele Mitropolitului Antim Ivirénul. Deci, «pămîntulŭ bunŭ şi grasŭ» n'a pututŭ fi de câtă clasa cultă, clasa dirigentă, a cărei limbă nu era cé românéscă, de care nu se ținea nici de cum seamă de către pătura cultă, cum nu ținea seamă nici de mulțimea care o grăia. Chiară şi bănuiala mai intemeiată óre-cum, că Domnii înconjurandu-se cu sfaturi, aŭ trebuită să întrebuinţeze graiul românescŭ, chiar şi acesta cade dacă ne amintim că sfaturile nu se compuneau nici de cum din ómeni de rândă şi că, pentru afacerile publice şi de interesŭ generală, limba slavonă fiindŭ mai cultivată avea mai multă putere de exprimare, procura toți termenii technici necesară şi trebuia a fi știută de sfetnicii Tronului. De aceea nu remâne îndoială că pasagiul din Cronicarul Urechiă în care se spune că marele Ştefanŭ a consultatŭ Țara la locul ce se dice «dereptate» dacă este cu voia iei să-i fiă Domnŭ, trebuie înțelesu că a consultatŭ representația Țării, formată din Mitropolitulŭ şi toţi boierii; și acestă consultare oficială şi imposantă n'a pututŭ fi făcută de câtă în limba oficială, în limba slavonă.

Limba cestorŭ douě clase nefiindŭ comună, nu se putea stabili comunitate de idei şi sentimente între una și alta. Invěțătura fiindŭ unŭ bunu numai alŭ clasei dominante,cu câtă mai rafinate ii deveniaŭ gusturile şi aspirațiunile, cu atâtŭ se depărta mai multú de posibilitatea de a ințelege necesitățile clasei dominate. Totŭ mai multă se îmbogăția şi cultiva pătura dirigentă, totŭ mai multŭ sărăcia şi rămânea în întunerecŭ cé dirésă. Isolându-se astŭ-fel, treptatŭ treptatŭ, ajungŭ a trăí fie-care viață aparte, privindu-se mai întâiu ca douĭ străinĭ pe care întêmplarea i-a făcutu să se găsescă în aceaşi ţéră; mai apoi, ca vrăjmaşi. Astfel viața clasei dintâiu este o sbuciumare continuă între partide, acum nemai susținute de brațul poporului românescŭ liberŭ, ci de brațe plătite, recrutate în ce mai mare parte dintre strčini: greci, arnăuți, unguri, sași și turci; iar clasa poporului, dupě ce şi-a pierdutŭ proprietățile suflate de lăcomia celei-l-alte; pentru a 'și mântui o fărămă de libertate, părăsescu vechile sălaşuri spre a se aşeḍá în altele, de unde apoi-décă nici aici nu daŭ peste mai bine mulți iau drumulŭ codrului.

Acéstă stare de plânsŭ înfloriá în a doua jumĕtate a secolului XVI.

In aşa condițiuni rele, totuşi poporulu şi-a avut și elŭ cultura lui, cultura proprie lui, cultura inimei, a sentimentelorŭ înalte. In prima linie, elu n'a uitată că este viță de Romanu şi se mândresce că, în aşa vremuri, elŭ singurŭ represintă în Statu descendința marelui poporŭ.

Tradițiunile despre Traianŭ, devenitŭ Troianŭ; despre Aurelian, saŭ Valerian devenitŭ Ler, în «Ler-oi Dómne >> şi în basmulă cu Lerŭ Impěratŭ, aŭ îmbrăcatŭ haina povestirii, a basmului şi a colindului, sub care s'aŭ păstrată pînă astăţi. Religiunea poporuluĭ erá ortodoxismulŭ orientalŭ, ca şi alŭ păturei suprapuse; dar poporulŭ, necunoscêndŭ limba bisericescă, se închina lui Dumneḍeŭ în limba Ţării şi şi rěsbuna pe slavonismŭ, păstrândŭ, practicândă şi împunându-i datinele religióse, colindele adoptate odată cu creştinismul latinŭ. Aceste representațiuni ale vechilor sărbători publice și superstițiose, serbătorite de Romani la începutulŭ lui Ianuarie, sub numele de "festum calendarum" aŭ trecutŭ sub acoperămintŭ religiosŭ la Români, care le-au făcut să coincidă cu Nașterea lui Christŭ și a cărorŭ practicare a datei nașterii unei bogate literaturi poporane. Asemenea, miturile despre sóre,lună, stele, luceferĭ, cunoscute sub numele de colinde solare. Viața casnică, traiulu, ocupațiunile vieței familiare, au fostŭ cântate în versuri și totŭ în versuri își turna poporulŭ băgările lui de seamă asupra îndeletnicirilorŭ felurite ale vieții. De aci acele cimilituri și acele colinde domestice, precum și cele tradiționale și vênătorești a cărorŭ temă este vênǎtórea cu șoimi fórte multă intrebuințată în evulu mediù.

Avea dar și poporulŭ o cultură a lui, care nu se ia din școle ci trecea tradițională din tată în fiŭ, din veacù în veacù și ni s-a păstrată noùă sub forma încântătóre a cântecelorŭ poporane.

Aceste cântece formaŭ pe atunci singura literatură a poporului; prin ele se păstra și se transmitea conștiința originii neamului și religiunea străbună; ele eraŭ cartea vorbită pe care tinerele generațiuni o învěțaŭ. Împreună ajunse la noi schimbate după vremuri și localități, denumite persistența unorŭ cuvinte și a unorŭ forme sintactice ne arată depărtarea epocei din care au plecată și din care ne-a sositŭ, numai mulțămită faptului că poporulu n'a vorbitŭ nici o altă limbă afară de limba strămoșescă.

Ast-fel, în veaculă care ne ocupă, cele trei elemente din Statele Țării și aveau împărțite îndatoririle, pe cari le îndeplinea cu statornicie: boerii se sbuciumaŭ pentru Domnie; clerulŭ se ocupa cu instrucţia şi educația clasei stăpânitóre şi se folosia de ori-ce împrejurare spre a grãmădi bogății în biserici şi mănăstiri, pentru a cărorŭ clădire sau înfrumusețare punga Țării erá totu-d'a-una deschisă; iar poporulŭ, poporulŭ tîra viață fometósă și desnădăjduită, pribégă şi golă, sărăcită şi şerbitŭ, Boerii şi clerulă se înțelegeaŭ şi cugetaŭ intro limbă care nu erá a lorŭ; poporulú îşi vorbia limba strèmoṣéscă, remasă incultă câtă timpŭ slavonismulŭ a apăsată greu asupra gândirii româneşti. Douě păture sociale, una stǎpânitóre, alta supusă. Douě culturi, una relativŭ rafinată şi elegantă; alta abia mijindŭ, manifestându-se numai prin composițiuni populare, nicǎeri scrise pentru a ne puté da seama de frumusețea graiului de atunci. Acestă deosebire prăpăstioasă dintre cele douě clase va începe să se mai îndulcéscă numai când se va scóte cu desěvêrşire slavonismulŭ din limba citită a bisericei și din cé scrisă a acteloru publice. Atunci numai, lumina va începe să pătrundă în creierulă ațipitŭ alŭ poporului; de atunci încolo, cu tóte că inegalitățile sociale încă îl vor ține depărtată de viéța publică, de atunci încolo mintea lui va începe să se mai îmbogățéscă, cugetarea-i să se maturéscă, spiritu-i să se ascută.

Anton Lupu-Antonescu

Veaculŭ XVI : limba şi literatura românilorŭ : studiu, 1890 (fragment)