Drumuri dobrogene - Pacuiul lui Soare - Cetatea Vicina

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Aprilie 2019
Timp de citire: 10 minute

Intr-o alta dimineata frumoasa de vara am pornit iarasi la drum, sa cercetam Dobrogea. Am pornit spre o insula de cativa kilometri lungime aflata pe Dunare, in apropierea localitatii Ostrov, un taram dupa cum spune legenda, de o frumusete iesita din comun, unde ciobanul Soare isi pastea turmele de mioare, "Pacuiul lui Soare".

Localnicii ii spun locului "cetatea scufundata", dar foarte putini stiu ca acolo, langa malul insulei, in adancuri, se afla una din temeliile crestinismului romanesc, Vicina, prima mitropolie ortodoxa de pe meleagurile Romaniei actuale.

Cetatea Vicina a fost intemeiata in jurul anului 971 de imparatul bizantin Ioan Tzimiskes ca fort de aparare al imperiului, baza navala si garnizoana. Cetatea a fost in mai multe randuri distrusa si refacuta, in urma invaziilor cumanilor si pecenegilor.

Un material arheologic variat impreuna cu o mare cantitate de monede descoperite aici, documenteaza relatii de schimb comercial in intreg Bizantul, Kievul, tinuturile caucaziene, Asia centrala, Orientul apropiat si regiunea Golfului Persic, deci un important centru comercial.

O parte din ruinele cetatii au fost in parte foarte mica aduse la lumina deja in 1956. In urma secetei extreme din 2005, scaderea Dunarii a dus la dezgolirea unor mari portiuni de ziduri ale acesteia inca necunoscute si o parte dintr-un sistem ingenios din lemn, de sustinere si protejare a zidurilor cetatatii. Inundatiile din anul urmator au dus la acoperirea majoritatii sapaturilor anterioare cu nisip si mal, la vedere ramanand numai zidurile mai inalte ale cetatii.

Chiar daca pentru multi cercetatori pozitionarea Cetatii Vicina este pusa inca sub semnul intrebarii, portulanul genovez "Il compasso da navigare" din anul 1296 in care se precizeaza ca distanta de la gurile Dunarii la Vicina este de 200 de mile genoveze, plaseaza Vicina indubitabil dincolo de Gurile Dunarii, dincolo de orice alte pozitii propuse, dar pentru care nu exista documentari de luat cu adevarat in seama.

Mitropolia Vicinei si Mitropolia Tarii Romanesti

Dupa ce intemeietorul Tarii Romanesti Basarab I reuseste sa unifice tara si sa-i obtina independenta fata de coroana maghiara dupa faimoasa batalie de la Posada (1330), unde l-a invins pe regele maghiar Carol Robert de Anjou, trece si la unificarea si reorganizarea bisericii ortodoxe. Aceasta opera, precum si ctitorirea Bisericii Domnesti de la Curtea de Arges este desavarsita de fiul sau Nicolae Alexandru, ale carui demersuri duc la intemeierea Mitropoliei Tarii Romanesti.

Domnitorul Nicolae Alexandru Basarab, dupa un sustinut schimb de scrisori cu Patriarhia Constantinopolului, obtine in anul 1359, numirea mitropolitului de Vicina, Iachint (Hiacint Critopulos), ca prim titular al Mitropoliei Ungrovlahiei. Denumirea aceasta provine din necesitatea distingerii valahilor din Balcani de cei aflati sub autoritatea Regatului Ungariei, denumire care persista pana in 1990 cand va fi inlocuita cu aceea de Mitropolia Munteniei si Dobrogei.

Ultimul mitropolit de Vicina a devenit astfel primul mitropolit al Munteniei. Deoarece Patriarhia nu a mai numit un alt mitropolit la Vicina, se poate trage concluzia ca, Ioahint nu a renuntat din noua lui pozitie, sa pastoreasca si biserica din Dobrogea, stapanita la vremea aceea de bizantini. Astfel se poate spune ca, cu mult inainte de unirea dintre Dobrogea si Muntenia infaptuita de Mircea cel Batran in 1390, aceasta unire s-a facut mai intai pe cale bisericeasca.

Pe de alta parte, nu este exclus ca, odată urcat pe tron, Nicolae Alexandru Basarab să-l fi adus pe Iahint la Curtea de Arges atunci cand Vicina se afla deja in ruine, deci inainte de 1359 si apoi sa fi impus legiferarea acestui transfer.

Oricum ar fi, este important de subliniat ca, hotararea Sinodului Patriarhiei din 1359 nu a creat o situatie noua ci, a consfintit o reorganizare in sanul aceleasi biserici ortodoxe prezente de secole pe acest teritoriu, o marturie a legaturilor structurilor canonice ale ortodoxiei din Dobrogea si Muntenia.

Dupa localitatea Cobadin spre Baneasa, drumul care strabate Dobrogea spre sudvest, devine tot mai salbatic.

Dupa mai multe opriri, timpul a trecut destul de repede si iata-ne la Baneasa la o masa rustica, gustoasa.

Peisaj dobrogean spre Lipnita.

Spre insula Pacuiul lui Soare, dupa manastirea Dervent primul drum de pamant spre dreapta, de fapt un dig contra inundatiilor.

Ajungem undeva pe o plaja ingusta la Dunare, insula se afla exact in fata noastra, se pune problema, cum sa ajungem acolo si cautam o barca.

Am gasit si barca, mai greu a fost sa gasim si pe cineva sa ne duca acolo.

Traversam Dunarea intr-o mica barcuta fragila, dupa cum am putut constata mai tarziu, curentul apei este foarte puternic in zona.

Insula Pacuiul lui Soare. Primele imagini sunt de-a dreptul salbatice, agatate de tufe si de copacii scunzi, un soi de liane uscate capteaza intreg peisajul.

Surpriza ne astepta pe partea de vest, o plaja ca-n povesti cu cel mai fin nisip.

Luminisuri cu cate o mica plaja de vis.

Apar si primele ziduri ale cetatii invaluite de o vegetatie luxurioasa.

Pietrele zidurilor cetatii sunt imense, unele de peste jumatate de metru latura.

Un amestec coplesitor de ruina si vegetatie, peisajul pare decupat dintr-un film cu Indiana Jones.

La ora fixata cu "calauza" noastra, trecem din nou Dunarea cu bine.

Ne intoarcem coplesiti de impresiile adunate, mai aruncam o privire in urma spre insula, din care am reusit sa exploram totusi numai o mica parte.

Inapoi pe digul pe care am sosit, spre sosea.

La intoarcere oprim sa vizitam manastirea Dervent (trecatoarea in lb. turca), despre care am adunat de asemenea cateva legende interesante. Dar poate despre acestea voi scrie intr-o postare viitoare.