Dumnezeu să te ferească de necaz – Allah bela'n bermesin

Publicat de Aurel Băjenaru, 12 Ianuarie 2026
Timp de citire: 2 minute

O nouă mică epistolă de la prietenul meu Temugin Ismail m-a uimit nespus. Citind-o, mi-am dat seama cât de puțin îi cunoșteam, de fapt, pe semenii mei tătari – iar acest lucru este, probabil, valabil pentru mulți alți români.

Temugin îmi scrie despre dojenile pe care le primea în copilărie de la femeile casei, atunci când greșea:

°°°

„Una din dojenile care m-au uimit în copilărie era «Allah bela’n bermesın» – Dumnezeu să nu-ți dea necaz! Ulterior am aflat că era o «înjurătură» de-a noastră, dar foarte blândă. N-am auzit-o decât din gura mamei, a mătușilor, a bunicii. Făceam trăznăi și o dojană foarte folosită era cea pomenită. Eu înțelegeam așa: dacă mama îmi dorește să fiu ferit de necazuri chiar când le făceam, atunci nu-i problemă să continui!

Bărbații, tații, te dojeneau de nu-ți mai ardea de trăznăi! Fizic, mai rar câte o curea, dar verbal – chiar nu pot fi transcrise!”

°°°

Aceste rânduri îmi dezvăluie o fațetă nouă și uimitoare a mentalității tătărești tradiționale (spre deosebire de cea românească): respectul pentru forța cuvântului, refuzul blestemului direct și educația prin grijă, nu prin asprime.

Nu pot spune același lucru despre propriile mele amintiri din copilărie.

„Allah bela'n bermesin”
tradusă literal prin „Dumnezeu să nu-ți dea necaz”, era o dojană care proteja. Deși, la prima vedere, pare o formulă religioasă neutră sau chiar o urare, în contextul copilăriei ea funcționa ca o mustrare afectuoasă, rostită atunci când copilul făcea vreo trăznaie.

Nu era un blestem, ci exact opusul lui: invocarea posibilului necaz doar pentru a-l îndepărta.

Subînțelesul este limpede și plin de grijă: „Ai fost obraznic, ai făcut o prostie, dar să te ferească Dumnezeu de rău.”

În felul acesta, dojana devenea și o mică rugăciune. Copilul era certat, dar, în același timp, protejat prin cuvânt.

Copilul nu era „aruncat” în rău, ci avertizat cu blândețe, ca și cum iubirea ar fi trebuit să însoțească întotdeauna mustrarea.