Eforie – Tekirghiol Plaje

Publicat de Aurel Băjenaru, 26 Aprilie 2026
Timp de citire: 10 minute

Perioada de început a viitoarei stațiuni de succes Eforie este evocată în rândurile de mai jos printr-un articol bogat în detalii despre geografia locului, dinamica economică și, mai ales, viața mondenă a epocii.

La acea vreme, stațiunea nu avea încă un nume propriu, fiind cunoscută sub denumirea comunei învecinate, Techirghiol, fapt care reflectă stadiul incipient al dezvoltării sale turistice.

Primele vile în stil arhitectonic Bauhaus își fac deja apariția în imaginile vremii, străjuind elegant faleza și conturând o identitate modernă, cosmopolită.

Hotelul de lux „Grand”, aflat și astăzi în centrul orașului, era legat de plaja de la Debarcader printr-o pergolă, totuar acoperit ce se întindea pe câteva sute de metri, intâlnind la faleză traseul căii ferate de la Constanța, care însoțea bulevardul vilelor. Ulterior, această cale ferată a fost mutată la marginea localității. La mijlocul pergolei se ridica un alt hotel de prestigiu, „Neptun”, completând imaginea unei stațiuni în plină afirmare.

Printre figurile pitorești, dar pline de distincție, surprinse în articol se numără și prim-ministrul dr. Lupu. O altă imagine, însoțită de legenda „D. Mihai Popovici dând salutul român d-lui prim-ministru”, rămâne mărturie pentru simbolistica și ideologia unei epoci marcate de influențele neofascismului european, deja insinuate în societatea acelor ani.

Eforie Nord a fost localitatea mea de suflet.Chiar și la începutul anilor ’80, mai puteai regăsi ecouri ale atmosferei boeme aici — un aer de loisir balnear, care supraviețuia, într-o formă estompată, în plin avânt al turismului internațional de masă.

Stațiunea se număra printre cele mai frumoase și liniștite de pe litoral, emanând un „joie de vivre” aproape paradisiac, în veri ce păreau nesfârșite.

Astăzi, însă, haosul arhitectural păstrează prea puțin din eleganța și rafinamentul de altădată — o atmosferă turistică distinsă, pierdută, poate, iremediabil.

Viața pe Plajă

Cum trăeşte, cum se amuză şi cum bârfeşte lumea

Roșu cu verde... — Și încă ce verde! Mititica pe care am văzut-o eri cu Raul...
— E măritată, doamnă, intervine domnișoara coafeuză.
— Cu cine?
— Nu știu cum se numește, dar vă asigur că e un domn foarte bine.
— Tânăr ?
— N’aș putea spune. Are părul cărunt. E înalt, merge drept... Pare să fie străin... Doamnei i-am făcut chiar azi dimineaţă ondulaţia cu apă. Vine în fiecare zi, îşi face ondulaţia şi rămâne cu fimul până la prânz, pe plaje... Vă asigur că e foarte practic. Domnul nu face plaje. De altfel vine numai Joia şi nu stă decât patru, cinci ore. Trebue să fie ceva în petrol.
— Ce informată e Veruşca. Tu ştii mult mai puţine lucruri, Matilde!
— Un reproş ?
— Evident. Dacă n’ar fi Veruşca n’aş şti nimic din ce se întâmplă aici.
— Ei, eu am prea multe prietene, draga mea, şi viaţa lor intimă îmi răpeşte tot timpul. Când vrei să mă ocup’ şi de celelalte.
— Ha, ha, ha. Ce ştii despre mine?
— Despre tine? Hm... Că ai şters-o eri seară cu automobilul si ai venit azi dimineață...
— Cu cine ?
— Cu Anette, cu...
— Ajunge... Eşti o gaiţă... Restul mi-l spui pe plajă... Gata Verușca?
— Da, doamnă... Astăzi sunteţi mai frumoasă chiar decât eri.
— Te cred Vera...
— Veniţi şi mâine doamnă?
— La aceeaș oră. De la coafeur, cele două prietene se îndreaptă înspre terasa hotelului „Neptun“.

Le urmăresc cu ochii din pragul cutiei de peruci şi parfmnuri unde domnişoara Vera le-a desenat triluri pe ceafă și la urechi numai cu două degete agile ca picioarele lăcustei. Cine o mai fi fost în automobil afară de Anette? Aş vrea să le aud încă, vorbind. Le-am mai auzit vorbind intr’o poveste veche, unde se spunea despre mare, despre o aventură de dragoste și despre o mică săgeată de aur, purtată în păr de o fată... Și săgeata de aur s’a pierdut în valuri, par’că. Şi a fost mai bine că s’a pierdut. Dar era vorba şi de un marinar acolo.

Aici la Tekirghiol-Plaje nu e nici un marinar. E în schimb un englez. Lumea îi zice Lordul Costică. In schimb au sosit chiar azi două englezoaice. Nu ştiu de ce s’a răspândit vestea că sunt americance şi scriitoare. Orice americancă este de altfel o scriitoare, sau cel puţin o ziaristă, de cum pune piciorul pe malul vechiului continent. Vrea să ia un interview regelui Alfons sau lui Musolini... Dacă simt ziariste ne vom permite să le facem cunoştinţa. La ora patru după amiază sunt amândouă la „buvetă“. Una sirotează cu buzele întredeschise o licoare verzue. Cealaltă stă cu spatele la mare şi primeşte cum doarme pe furiş, un picolo cu capul fixat bine în gulerul tare, de cauciuc.

GOLF

— Doamnă, vă cer ertare, etc...
— Ziariste?... A, înţeleg ne-aţi văzut vorbind cu preşedintele d l. de consiliu... Ce nume are? A da, domnul Vaida, un om foarte amabil, foarte, foarte amabil... Şi de aci aţi tras concluzia că suntem ziariste... Nu domnule, suntem englezoaice... C’est beaucoup plus simple n’est pas ? De altfel mai sunt englezoaice pe această plaje. Noi am venit pentrucă aici e singurul teren, de golf la mare. O excelentă idee golful dela Tekirghiol-Plaje... Ești bun d-ta să ne spui cine e domnul acela în halat. Un indian, nu ?

PAȘI PE NISIP

Pe plaje se plimbă intr’adevăr un domn care are ceva dintr’un indian. Un pustnic scoborît din templul lui Buda-Vivant, în pelerinaj către isvoarele purificatoare ale, Gangelui. E desculţ, încins cu şnur peste halat, în cap cu pălărie împletită din pai de orez, sprijinindu-şi paşii în toiag. Numai când e aproape de tot, îl recunosc. E doctorul Lupu. Acelaş pe care de dimineaţă l-am întâlnit pe plaja nudiştilor, iar cu un ceas mai înainte făcându-şi plimbarea, în chip de gentleman campagniard pe sub umbrarul dintre „Grand- Hotel“ unde locueşte, şi bulevardul vilelor. Părăsesc masa engezoaicelor, fără să aflu măcar cum se numesc.

PIJAMALELE

„Buveta“ a început să se populeze. Toată lumea e in costum de plaje aici. Bărbaţii In halate, femeile in pijamale. Pijamale roşii, verzi, albastre, negre combinate — pantalon bleu-electric de mătasă grea, lucioasă, şi... cum s’o numi acel petit bout de rien du tout divers colorat care desbracă umerii şi spatele până la centură, ascunde sânul şi neglijează pântecele, fără o explicaţie fără un cuvânt de scuză?... Cunoaşteţi răspunsul micuţei parizience surprinsă în delict de nud. Avea doar o jartieră cu fundă deasupra genunchiului şi ţinea drept bun răspunsul: „Aşa suntem noi pariziencile, ne îmbrăcăm din nimic!“. Pe plaje corturile au început să se strângă. Toată lumea urcă pe faleză. La o masă vecină, doi oameni de afaceri, un pantaloni de bae, unul trebue să fie dintre conducătorii staţiunii. Discută îmbunătăţiri şi inovaţii.

— Ce fericită idee stilul acesta modern pentru vilele de la plaje. Uită-te cât sunt de deplasate la oraşe, printre masivele case de raport şi câtă cochetărie exprimă şi ce surizătoare sunt aici, in marginea mării. Nu e bine zis cubist. E stilul mării şi al soarelui. (Sunt doi oameni de afaceri — poeţi)...

— Dar de ce nu se complectează locurile rămase libere? întreabă celălalt.

— O să se complecteze. Societatea vinde acum terenuri cu două, până la șase sute de lei metru patrat...

Ce vrei mai ieftin? Vom mai clădi și noi. Dar partea cea mare o aşteptăm dela public. Noi facem toate îmbunătăţirile posibile. Nicăeri, la nici o plaje, nu s’a făcut atâta cât s’a făcut la Tekirghiol-Plaje, intr’un interval mai scurt. Şi pe urmă unde se poate trăi mai ieftin ca aici? Sunt vile cari dau pensiune începând de la 150 de lei pe zi.

— Dar sunt şi cu cinci sute.

— Evident. Cu cinci sute e cea mai luxoasă. La Bucureşti, în Capitala cea mai scumpă se poate obţine acelaş confort şi lux cu acelaş preţ?

PROECTE

Ştii ce proectăm pentru la anul? Un hotel de trei sute de camere, cu biblioteci, cu săli de muzică, cu duşuri de apă marină, cu cabine de băi de nămol, şi cu ascensoare care să coboare şi să ridice vizitatorii deadreptul depe plaje. Vom face toate bulevardele cu umbrare ca cel de la „Grand Hotel“, şi când uzina cea mare dela Constanta va fi terminata, vom lumina

feeric... Urmează comparaţii între ce va fi atunci şi ce e acum la Juan Les Pins, la Cannes, Cap Ferrat, Antibes...

SEARA LA TECHIRGHIOL-PLAJE

începe să se însereze. Umbrele se lungesc şi încetul cu încetul acopăr toată plaja. Două femei se mai scaldă încă, înoată în apa calmă şi clară, cu costumele lor vii, galbene şi roşii, după care se ţine ultimul soare, cu tachinării de foc şi confetii de apă. Toată „buveta“ le urmăreşte. Şi se face linişte. Când cele două înotătoare au eşit la mal, marea rămâne atât de singură, şi atât de tăcută, încât e peste fire să nu se mai întâmple ceva. Şi se întâmplă că răsare luna. De acum încep ore în care spectacolul e deadreptul copleşitor. Un om singur nu-l putea suporta. E un lucru pe care fiecare îl simte... Lordul Costică însuşi reclamă o prietenă: Wisky garson... and soda, comme qui dirait Kipling“. C. BALEANU

Dimineaţa, 20 august 1932