Evoluția istoriografiei românești de la stalinism la ceaușism

Publicat de Aurel Băjenaru, 17 Iunie 2026
Timp de citire: 8 minute

„Slavii, învățând limba romanică, au transformat-o în limba română...”

Un cititor a adus în discuție acest citat, aparținând unui istoric al epocii comuniste. O teorie despre slavi?

Iată o fațetă a istoriografiei românești care îmi scăpase. Nu-mi mai aminteam aproape nimic despre rolul atribuit slavilor în manualele comuniste și a trebuit să caut informații. Fac parte din generația care a învățat istorie în anii ’70.

Privind retrospectiv, este interesant de observat cum, în manualele de dinainte de 1989, slavii au trecut de la statutul de „civilizatori și creatori ai poporului român” în etapa stalinistă (anii ’50 – începutul anilor ’60), la cel de „migratori asimilați rapid de o cultură daco-romană superioară” în etapa național-comunistă din anii ’70–1989.

Această schimbare reflectă perfect transformarea ideologică a regimului: de la glorificarea elementului slav la obsesia ceaușistă pentru vechimea, puritatea și continuitatea neîntreruptă a românilor pe aceste teritorii.

Citatul menționat aparține deci unei perioade anterioare protocronismului și susține o concluzie apropiată de cea pe care o formulez eu însumi: aceea că poporul român s-ar fi format printr-un amestec romano-slav. Romanii latinofoni aduși la nord de Dunăre, fie ca populație colonizatoare, fie ca populație rămasă după retragerea administrației romane, s-ar fi combinat cu elementul slav, rezultând în cele din urmă poporul și limba română.

Motivul pentru care această interpretare (a citatului) era promovată este însă unul mai puțin onorabil: influența stalinismului asupra istoriografiei românești. Abia acum realizez cât de adânc pătrundea ideologia sovietică inclusiv în cercetarea istorică.

Citatul îi aparține lingvistului și filologului român Alexandru Niculescu și se regăsește în lucrarea sa fundamentală Individualitatea limbii române între limbile romanice, publicată inițial în 1965.

Potrivit lui Niculescu, slavii stabiliți în spațiul carpato-danubian au învățat latina populară vorbită în regiune și au contribuit la transformarea acesteia în limba română prin influențe fonetice, lexicale și, într-o anumită măsură, structurale.

Numai că această explicație întâmpină o dificultate majoră. După retragerea aureliană (271–275), existența unei populații romanofone compacte la nord de Dunăre este cel puțin discutabilă. Iar acolo unde o asemenea populație ar fi putut supraviețui, ea s-ar fi aflat în limitele fostei Dacii Traiane, adică într-o porțiune relativ redusă a teritoriului României de astăzi. În schimb, întregul spațiu românesc este presărat cu o densitate impresionantă de toponime slave.

Problema devine și mai interesantă dacă observăm că o parte semnificativă a teritoriului actual al României nu a făcut niciodată parte din provincia romană Dacia. În afara stăpânirii romane au rămas:
• cea mai mare parte a Moldovei;
• Maramureșul;
• Crișana de vest;
• mare parte din Muntenia;
• alte regiuni întinse aflate în afara nucleului provincial.

Prin urmare, apare întrebarea esențială: cum au putut slavii să funcționeze ca superstrat peste o populație romanizată în regiuni unde nu a existat niciodată administrație romană?

Dacă privim harta Daciei Traiane, observăm că provincia reprezenta doar o „insulă” în interiorul arcului carpatic și în Oltenia. Moldova, Maramureșul, Crișana și estul Munteniei erau teritorii locuite de dacii liberi. În aceste condiții, cum se explică faptul că limba română, o limbă fundamental latină, este vorbită uniform și în zone care nu au cunoscut romanizarea directă?

Explicația tradițională vorbește despre o „romanizare prin iradiere” și despre o unificare lingvistică ulterioară, produsă după venirea slavilor. Dar cât de plauzibil este acest scenariu?

Conform acestei interpretări, slavii ar fi preluat limba coloniștilor romani rămași în Dacia Traiană, ar fi transformat-o în limba română și apoi ar fi răspândit-o către dacii liberi din jur. Mai mult, aceeași populație slavă ar fi transmis o limbă înrudită și comunităților romanizate din Balcani, contribuind la apariția aromânei și a celorlalte dialecte românești sud-dunărene. Baliverne!

Totul în condițiile în care sursele medievale timpurii descriu atât Moldova, cât și Țara Românească drept teritorii slab populate sau chiar pustii în momentul întemeierii statelor medievale.

Moldova și problema „țării pustii”

Letopisețul Moldovei, în versiunea completată de Simion Dascălul și Misail Călugărul, afirmă că Moldova ar fi rămas pustie timp de aproximativ șase sute de ani după retragerea romană, din cauza invaziilor repetate.

Cronica relatează că Dragoș Vodă și oamenii săi, urmărind un bour peste munți, au descoperit un teritoriu fertil, aproape nelocuit. În unele variante apare chiar figura unui singur locuitor întâlnit de descălecători: un bătrân stupar, numit Stân sau Iatco, care le-ar fi spus că este român venit din Maramureș și i-ar fi îndemnat să-și aducă neamul în aceste locuri. . Indiferent cât de legendare sunt aceste relatări, ele nu pomenesc existența unor comunități slave numeroase și nici a unor populații latinofone extinse.

Țara Românească și descălecatul lui Negru Vodă

Situația este asemănătoare și în cazul Țării Românești.

Letopisețul Cantacuzinesc relatează că Radu Negru Vodă a coborât din Făgăraș împreună cu familia sa și cu un grup de oameni de diverse origini pentru a întemeia o nouă țară la sud de Carpați. În tradițiile ulterioare apare frecvent ideea unui grup relativ restrâns de însoțitori, uneori estimat la câteva sute de persoane. Chiar dacă aceste cifre se referă probabil doar la suita militară a voievodului, ele ridică aceeași întrebare fundamentală: unde erau populațiile numeroase care ar fi trebuit să asigure continuitatea romanității și să explice uniformitatea limbii române?

Tezele privind rolul central al slavilor au fost impulsionate de influența stalinismului, de care regimul comunist din România a început să se distanțeze încă de la începutul anilor ’60.

Este impresionant de observat cât de elastică s-a dovedit istoriografia românească atunci când a fost modelată de factorul politic.

Deci repet aici, în perioada stalinistă se preda ideea că elementul daco-roman reprezenta doar o bază pasivă, iar venirea slavilor a fost factorul decisiv care a „propulsat” societatea locală din punct de vedere politic, social și militar.

În anii stalinismului
• Elementul slav era prezentat ca motorul principal al dezvoltării societății locale.
• Slavii nu mai apăreau drept simpli migratori care au lăsat influențe lingvistice, ci drept cofondatori genetici și culturali ai poporului român.
• Formarea primelor structuri politice – cnezate și voievodate – era explicată ca rezultat direct al influenței sau organizării slave.

În anii ceaușismului
Tabloul se schimbă radical. Poporul român era prezentat ca rezultat fundamental al simbiozei daco-romane. Dacii erau glorificați drept un popor excepțional de avansat, curajos și mândru, în timp ce romanii aduseseră civilizația. Procesul de etnogeneză era considerat în linii mari încheiat până în secolul al VI-lea, înainte de așezarea masivă a slavilor în spațiul carpato-danubiano-pontic. În această nouă interpretare:
• slavii erau retrogradați la statutul de simplă influență adstrată;
• manualele subliniau că aceștia găsiseră aici o populație daco-romană superioară atât numeric, cât și cultural;
• teza oficială devenea aceea că slavii au fost asimilați de autohtoni și nu invers.
Asta a fost.

Dincolo de disputa istorică propriu-zisă, rămâne remarcabilă viteza cu care aceeași istoriografie a putut trece, în numai două decenii, de la o viziune în care slavii erau aproape creatorii poporului român la una în care rolul lor devenea aproape marginal. Schimbarea spune la fel de multe despre politica regimului comunist cât spune despre trecutul pe care pretindea că îl explică.