Fachria – Facria, un sat al germanilor dobrogeni

Publicat de Aurel Băjenaru, 19 Mai 2026
Timp de citire: 9 minute

Documentându-mă pentru articolul anterior despre o stradă din orașul meu german care poartă numele Dobrogei, am ajuns la o altă poveste fascinantă: istoria unei localități a germanilor dobrogeni, demult uitată, și a străzii din Germania care păstrează încă numele acesteia. Este vorba despre Fachria (Facria în adaptarea autorităților românești), o așezare dispărută aproape complet din memoria istoriei și a monografiilor locale, dar care continuă să supraviețuiască prin numele unei străzi din sudul Germaniei, Fachriastraße.

Astfel, aici, în mijlocul Europei, la Nordhausen, la doar 13 kilometri de Heilbronn, există o stradă care poartă numele unui sat dobrogean botezat după un lider cerchez din secolul al XIX-lea, Osman Fakrin. Numele său, cu rezonanțe exotice, orientale, pare astăzi desprins dintr-o lume dispărută.

Despre această așezare germană din Dobrogea nu am găsit aproape nimic nici în „Monografia Dobrogei” a căpitanului M. D. Ionescu și nici în dicționarul lui Grigore Dănescu. În schimb, am descoperit o întreagă monografie a satului, scrisă chiar de unul dintre germanii dobrogeni de odinioară, Theophil Hopp.

Printre numeroasele detalii istorice și memorialistice, am găsit informații extrem de interesante despre cerchezii care populau odinioară Dobrogea, despre viața grea din stepa dobrogeană, dar și despre vechiul „Drum al Turcilor”, un drum de piatră pe care circulau caravanele de mărfuri de la Cernavodă, de-a lungul văii Carasu, prin Medgidia și Murfatlar, până la Constanța.

Lucrarea „Fachria – povestea satului meu natal” (Die Geschichte meines Heimatdorfes) scrisă de Theophil Hopp, este în același timp o cronică istorică, o mărturie de familie și o elegie dedicată unei lumi dispărute.

Autorul reconstruiește începuturile satului Fachria ca pe o adevărată epopee a coloniștilor germani veniți în Dobrogea în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, oameni care au părăsit Basarabia împinși de lipsa pământului și de pierderea privilegiilor oferite cândva de țarul Alexandru I. Ei erau urmașii germanilor aduși în sudul Imperiului Rus pentru a transforma stepa pustie în ținut roditor, oameni obișnuiți cu munca grea și cu disciplina, cărora li se promiseseră „libertatea religioasă, scutirea de serviciul militar și 60 de hectare de pământ pentru fiecare familie”. Însă timpul schimbase lucrurile, iar autorul notează cu tristețe că „succesorii țarului au început să retragă privilegiile garantate”, astfel încât mulți germani basarabeni au pornit din nou la drum, către Dobrogea otomană, unde încă mai existau pământuri neocupate. În paginile lui Hopp, întemeierea Fachriei capătă aproape dimensiunea unei creații biblice. Când primii coloniști au ajuns pe acel colț de stepă dobrogeană, în anul 1874, au descoperit că autoritățile otomane pregătiseră deja locul pentru noua așezare. „Terenul destinat construcțiilor și câmpul erau deja măsurate”, scrie autorul, iar satul fusese trasat cu o rigoare aproape militară: șanțuri de apărare, străzi largi, gospodării ordonate și câmpuri împărțite geometric. Dincolo de această ordine însă, îi aștepta pustietatea. Totul era gol, fără copaci, fără umbră, fără adăpost împotriva vântului și a iernilor cumplite.

În memoria Luisei Hausch, bunica soției autorului, locul „arăta dezolant, fără niciun pom care să țină umbră”. Primele case nu erau cu adevărat case, ci bordeie „săpate în pământ, acoperite cu stuf și tencuite cu lut”, iar oamenii trăiau aproape îngropați în stepă, încercând să se apere de crivățul nemilos al Dobrogei. Descrierile iernilor sunt printre cele mai impresionante pagini ale lucrării. Hopp evocă o lume în care omul părea copleșit de natură. Zăpezile îngropau bordeiele până aproape de acoperiș, iar „seara, oamenii trebuiau să ia o lopată în casă pentru a-și putea croi drum afară dimineața”. Lupii coborau până în sat, iar dimineața se vedeau „urme de lupi chiar și pe acoperișurile bordeielor”. Satul însuși devenea invizibil sub troiene, astfel încât „de la distanță, nimeni nu putea vedea că acolo se află un sat”. Aceste imagini transformă povestea Fachriei într-o adevărată legendă despre supraviețuire la marginea lumii civilizate.

Unul dintre cele mai vii și tulburătoare episoade ale lucrării este cel dedicat cerchezilor, populație caucaziană care trecuse prin Dobrogea înainte de întemeierea satului. Hopp explică faptul că numele „Fachria” provine de la „un lider cerchez, Osman Fakrin”, iar memoria bătrânilor păstra încă imaginea acestor oameni misterioși ("Acest popor caucazian a cutreierat această regiune cu mult înainte de finalizarea unificării principatelor române în 1859."). Ei erau descriși drept „oameni de statură mică, cu ochi pătrunzători”, care trăiau în colibe săpate în pământ și se ocupau cu agricultura și pescuitul în apele bogate ale văii Carasu. Fetele lor erau remarcate prin podoabele purtate pe cap, însă imaginea cerchezilor rămânea asociată mai ales cu teama. Autorul spune că aceștia „erau temuți pentru modul în care încercau să obțină bunuri fără muncă: prin tâlhărie la drumul mare”. Legendele locale povesteau cum atacau caravanele de negustori care mergeau pe „Drumul Turcilor”, vechiul drum dintre Cernavodă și Constanța, și cum aveau loc „lupte adevărate cu însoțitorii caravanelor”.

În timpul războiului ruso-turc din 1877, această teamă s-a transformat într-o tragedie reală pentru satul abia întemeiat. Cerchezii refugiați din nordul Dobrogei s-au așezat în valea din apropierea Fachriei și au început să-i jefuiască sistematic pe coloniști. Hopp notează că „îi atacau și îi jefuiau constant pe coloniști”, luând „vite, cai, alimente și bani”. Fermierii germani au încercat să se apere, însă „nu au putut face față hoardelor”. Urmările au fost devastatoare: „În scurt timp au sărăcit complet”, iar mulți locuitori au fost obligați să fugă la Cogealac pentru a-și salva viața. Ei s-au întors în sat abia după încheierea războiului. Valea în care se adăpostiseră atacatorii a rămas pentru mult timp în memoria colectivă sub numele de „Valea Cerchezilor”, un loc care inspira frică și care păstra amintirea anilor de foamete, jaf și nesiguranță.

Cartea păstrează cu grijă și memoria întemeietorilor: August Buchholz, Josef Klatt, Christian Gabbert, Jakob Hausch și ceilalți pionieri veniți din satele germane ale Basarabiei. Enumerarea numelor are aproape valoarea unui ritual, ca și cum autorul ar încerca să salveze de la uitare existența unei întregi comunități. Deși între coloniști existau atât șvabi, cât și cașubi, Hopp observă că „elementul șvab s-a dovedit mai puternic, Fachria devenind un sat pur șvăbesc”. În această observație se simte dorința de a conserva identitatea unei lumi care, în momentul scrierii, era deja amenințată de dispariție. Fachria a rămas un sat german până în 1940, autorul menționând cu mândrie că au evitat stabilirea altor naționalități în comunitatea lor pentru a-și păstra tradițiile.

În ansamblu, lucrarea lui Theophil Hopp are tonul unei mărturisiri nostalgice despre curajul unor oameni care au încercat să ridice o lume nouă într-un ținut ostil. Dincolo de date istorice și descrieri geografice, cartea vorbește despre exil, muncă, frică și speranță. Fachria apare ca un sat născut din suferință și încăpățânare, o insulă germană în stepa dobrogeană, iar autorul încearcă să salveze prin memorie ceea ce timpul și istoria au risipit.

Sfârșitul poveștii satului Fachria vine odată cu anul 1940, când istoria Europei avea să zdrobească încă o dată destinele acestei comunități. În noiembrie, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial și al politicii naziste „Heim ins Reich” („Acasă în Reich”), întreaga populație germană a fost obligată să părăsească Dobrogea. Oamenii care își ridicaseră casele din pământul stepei, care supraviețuiseră foametei, războaielor, iernilor cumplite și atacurilor cerchezilor, au fost siliți să plece din nou în pribegie. Mulți au fost colonizați în teritoriile ocupate din Polonia, însă nici acolo nu au găsit liniștea. La sfârșitul războiului, odată cu înaintarea frontului, au fugit din nou, refugiindu-se în Germania devastată. O parte dintre acești oameni au ajuns în Baden-Württemberg, unde s-au stabilit în apropiere de Nordheim la Nordhausen. Dorul după satul pierdut a rămas atât de puternic încât una dintre străzile noii lor așezări a primit numele „Fachria”, ca o încercare de a salva măcar prin memorie lumea pe care o pierduseră pentru totdeauna.

După plecarea germanilor, satul a fost repopulat cu români, mulți dintre ei refugiați din Cadrilater, iar numele așezării a devenit oficial Făclia. Astfel s-a încheiat existența coloniei germane care timp de câteva generații transformase stepa dobrogeană într-o comunitate prosperă și bine organizată. Destinul Fachriei rămâne simbolul unei lumi clădite cu trudă și disciplină, dar pe care istoria a risipit-o fără milă. Lucrarea lui Theophil Hopp rămâne astăzi o mărturie emoționantă despre curajul și dârzenia acestor coloniști care au îmblânzit pământul arid al Dobrogei, doar pentru a fi siliți, după zeci de ani, să-și abandoneze definitiv casele și mormintele strămoșilor.

Încercarea mea de a descoperi în micul sat Nordhausen vreun urmaș al acelor germani dobrogeni s-a lovit de realitatea nemiloasă a schimbărilor demografice. Pe mica strada cochetă, îngrijită, tipic germană, care poartă numele vechii așezări dobrogene, am întâlnit locuitori noi, oameni care nici măcar nu stăpâneau bine limba germană și care, evident, nu aveau nicio legătură cu foștii coloniști. Cei câțiva localnici băștinași pe care i-am întrebat nu știau nimic despre originea numelui străzii, ca și cum povestea Fachriei s-ar fi stins încet, odată cu generațiile care o purtaseră în memorie.