Cover Image

Foca

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Septembrie 2019
Timpul de lecturare: 9 minute

Nu e mult de când ziarele au vestit împuşcarea unei foce de către un soldat, lângă capul Caliacra. Atunci se minună toată lumea şi multora nu le veni să creadă. Oricine ştia că focele nu trăesc în Marea Neagră. 

Unii reporteri făcură fel de fel de presupuneri, pretinse ştiinţifice şi căutară să dovedească posibilitatea călătoriei acestei vietăţi până în Pontul Euxin. Un ofiţer de marină, scrise şi el un articol, povestind că a văzut în nenumărate rânduri foce, în drumul lui delà Constanţa la Constantinopol. Nişte pescari, întrebaţi de un alt ziarist, pretinseră că aşa zisa focă nu era altceva, decât o femee de mare cu coadă de peşte, din acele care trăesc departe în larg şi au un palat săpat într'o stâncă. Cum se rătăceşte vreo corabie prin ţinutul acela, o împing spre colţul de stâncă, bine ascuns la o mică adâncime şi o scufundă. 

Mulţi marinari şi pescari au fost furaţi astfel de aceste sirene şi or mai fi trăind şi acum sclavi în imensul lor palat, sub mare unde s'au strâns, din vremuri foarte vechi, neasemuite bogăţii. Au mai fost unii îndrăsneţi, cari au încercat să pătrundă în palatul sirenelor şi s'au dus bine echipaţi şi înarmaţi anume în acest scop, cu gândul să cucerească barem puţin aur, din nenumăratele lor tezaure, dar ştie lumea doar când au plecat. De întoarcerea lor nu poate spune nimeni ceva ; nu s'a mai arătat niciunul din ei, după îndrăzneaţă aventură. Totuşi grănicerul le spuse celor cinci excursionişti, că tot ce se scrisese asupra acestei chestiuni erau numai poveşti, iar adevărul numai el îl ştia, căci el este omorâtorul sirenei, despre care se făcuse atâta vâlvă, acum câteva săptămâni. 

Lucrul se întâmplase foarte simplu şi nici nu merita prea multă zarvă, câtă s'a făcut, în zadar. Din cauza larmei ziarelor, se alesese cu câteva zile de închisoare, pe care Ie şi executase, iar locotenentul îi spusese să mulţumească lui Dumnezeu că scăpase numai cu atâta. Grănicerul era un om voinic, foarte chipeş, îndrăzneţ şi cu multă poftă la vorbă. Marea n'o mai văzuse până când îl luase în armată, se născuse la şes, într'un sat de pe malul Dunării. Foca, despre care era vorba, se arătase într'o zi pe când el fiind de pază privea visător în larg cu gândul dus acasă la el.

Era ceva ciudat, care-l făcu să tresară şi să rămână uimit. O fiinţă neagră, având cap de om, înnota voiniceşte, bătând apa cu mâinile. Dacă nu era o halucinaţie, apoi cu siguranţă că aşa ceva nu i-a fost dat să vadă niciunuia din neamul lui de plugari, crescuţi de când îşi puteau aduce aminte, pe şesul Dunării. Văzuse şi el multe lighioane de apă, şi pescuise chiar somni uriaşi, cât un om de mari, dar nimic din tot ce ştia el, nu era vietatea care se juca în valuri, foarte aproape de mal. Scoborând spre ţărm, cu arma încărcată, pentru cazul când s'ar fi ivit vre-o primejdie, povestea el, fără să se sperie, vietatea fixa asupra lui doi ochi mari şi frumoşi ca de viţel, care-l impresionară aşa de mult, încât fără să vrea. Lasa arma slobodă şi plecându-se pe genunchi, se uită prostit de uimire la această minune. Nu mai încape îndoială că e una dintre acele sirene, de care vorbeau pescarii şi, cum se afla singur, tocmai pe sub ţărmul stâncos, privi cu groază poteca pe care coborîse şi luându-şi arma, porni să urce înapoi pe înălţimea stâncoasă, cu inima îngheţată, părîndu-i-se la fiecare pas, că o mână rece i s'a aşezat pe umăr şi-1 răpeşte, spre a-1 duce în castelul submarin al sirenelor, într'o eternă sclavie. 

Când fu sus, luă seama că-şi uitase porţia lui zilnică, o pâine, chiar acolo pe mal, surprins fiind de acea vedenie. O zărea acum, dar cât despre speranţa că va mai mânca vreodată din ea, aceasta dispăruse de mult. A doua oară, n'ar mai avea curajul să întreprindă o aventură aşa de primejdioasă. Seara povesti camarazilor, la pichetul de grăniceri ascuns pe surpăturile capului Caliacra, întâmplarea, iar aceştia râseră de el, făcându-l copil fricos. După ruşinea suferită, el nu îndrăzni să mai susţină şi minunea minunilor pe care o văzuse de sus de pe stâncă. Acea femee de mare, venise până pe uscat, unde se afla pâinea lui, o aruncă în apă cu botul, bătînd-o apoi ca pe o minge şi jucându-se cu ea. Ce animal ar fi fost în stare de gesturi aşa de omeneşti, îşi zise soldatul Marin Itu, cum se numea grănicerul. El nu mai avu nicio îndoială că era una dintre sirenele de pomină.

Toţi cei care ascultaseră, îşi închipuiau că totul era doar un svon răspândit de Marin Itu, grănicerul cu pălărie verde de vânător, împodobită într'o parte cu o pană mică de cocoş. Şi astfel veni rândul din nou lui Marin Itu, să facă de pază şi se plimbă pe ţărmul stâncos, cu arma la umăr privind întinderea verzue, prin care se rostogoleau delfinii cu spinarea lor tăioasă, ieşind la intervale egale din apă. Vârşele pichetului erau înşirate în apropiere şi locul lor era însemnat de un şir de vergi, eşite din apă şi pătînd cu liniile lor întinderea colorată. Pe aici, prin aproprierea curselor acestea de prins peşte, se învârtea mereu sirena, după cum în acest al doilea rând o văzu Marin Itu. Pe urmă, când se isprăvi timpul de stat în post, el fu învinuit că a furat peştele din vârşe şi l-a vândut la pescari. Locotenentul îi trase câteva palme, de-i ţiuiră urechile multă vreme. In prima zi când fu iarăşi de rând primul lui gând fu să facă de petrecanie acelei lighioane

— Şi ai împuşcat-o, îl iscodiră ceilalţi. Dumneata eşti cel care a împuşcat sirena?

Marin Itu, la auzul acestei întrebări, tresări stăpânit parcă şi acum de groază. Apoi arătând spre Negulici :

— Intrebaţi-l pe Dumnealui că era doar de faţă şi a văzut cu ochii cele întâmplate. 

Intr'adevăr, advocatul Negulici, fu destul de fericit să-l întrerupă pe Marin Itu, din povestirea care se vedea că nu-i făcea nicio plăcere, ci dimpotrivă îl stingherea : „Pe urmă a scris la gazete că am împuşcat zice, o focă. Vezi că eu nu ştiam să se afle şi astfel de animale, continuă Marin Itu. Dar ce să vă mai spun, că n'o şă mă credeţi. Când am tras a scos un ţipet de femeie, care mi-a străbătut inima ca o săgeată înroşită în foc, şi privind mai bine, văzui că de data aceasta, acea sirenă nu mai era neagră ca rândul trecut, ci albă ca laptele şi avea un chip de femee, foarte frumoasă. Am aflat după aceia, din gazete, că foca asta, era a fostului Rege Ferdinand al Bulgariei, că ea dimpreună cu altele, au fugit dintr'un bazin delà Vama, în timpul răsboiului şi se deprinsese cu clima călduroasă depe la noi. Dar că avea chip de femee, pot jura oricând. Am văzut-o cu ochii mei, în momentul când am tras al doilea foc, primul trecuse pe alături, cum a strigat şi-a făcut cu mâna un semn, care vroia poate să însemne „nu trage măi creştine '! Nu m'am oprit însă. îmi povestiseră pescarii de acest fel de a te ademeni al sirenelor. E de ajuns odată, să le asculţi şi să te înduioşezi de ele, şi eşti pierdut ; şi am tras. Trebue să mai punem la socoteală şi bătaia înghiţită delà domnul Locotenent. Asta mi-a dat în cele din urmă curaj. Dar crezi, mă temeam că fiara are aripi şi odată face svâr, tocmai după ceafa mea, mă înşfacă şi mă duce în largul mării, să-mi albească oasele pe cine ştie ce pustietăţi. Nu-mi ese insă din gând, cât de mult semăna cu o femeie. Acum îmi dau eu seama cum ademeneşte ea pe bărbaţi, prin frumuseţe, ei neştiind că zâna care le surâde aşa de drăgăstoasă, cu sânii eşiţi deasupra apei, are coadă de peşte".

 

Adrian Hurmuz, Foca (fragment)

Gandirea, 7 noembrie 1931

 

Foca-călugăr (Monachus monachus) este o specie de mamifer marin, candva acasa si la Capul Caliacra, dar se pare, disparuta acum in Marea  Neagra.

In imagine  Capul Caliacra cu "Pestera focilor".

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

57
Techirghiol
18.09.2019 04:39
Actual: 19° C
Viteza vantului: 4,1 m/s