Cover Image

FOCELE DELA CAPUL CALIACRA

Publicat de Aurel Băjenaru, 16 Noiembrie 2019
Timpul de lecturare: 11 minute

NOTE DE CĂLĂTORIE

de Prof. RAUL CĂLINESCU

Plecaţi după amiază dela Surtuchioi, celebrul crâng mediteraneean de pe litoralul nostru, o luăm încet pe faleză, străbătând mereu aceleaşi ţinuturi şi având invariabil aceleaşi aspecte : în dreapta stepa uscată şi tristă a podişului dobrogean, în stânga oglinda argintie şi răcoritoare a mării. După câteva ceasuri de mers, un aspect grandios şi cu totul neaşteptat rupe brusc monotonia, oferindu-ne o privelişte de neuitat. Podişul se crapă deacurmezişul, perpendicular pe litoral, făcând loc unei văi destul de largi. De-o parte şi de alta pereţii acestei văi sunt nişte formidabile prăpăstii de piatră roşie.

Este vestita vale a Bolatei. Coborînd cu greutate printre stâncile şi bolovanii râpelor ei ne face impresia că ne aflăm într'o sălbatică vale din Carpaţi. Nimic nu mai aminteşte aici de netezimea ca’n palmă a podişului de de-asupra. Fundul văii este acoperit de nisip şi e ocupat în bună parte de o mlaştină de stuf, care se scurge încet spre mare, printr’un mic pârâiaş. La gura văii Bolata se arcueşte o frumoasă plaje. Deşi mică, această plaje e foarte propice pentru băi: Fiind cu totul izolată ea este cu desăvârşire pustie. Turismul şi publicul avid de distracţiuni banale n’au profanat-o încă lipsită cu totul de oameni, mica plaje dela gura Bolatei este de o atracţie profundă pentru iubitorii de frumos şi singurătate. Urcaţi din nou pe podiş, o uşoară curbură a ţărmului spre stânga, adică spre răsărit, ne arată că nu suntem departe de Capul Caliacra. Aici la Capul Caliacra podişul înaintează în mare ca o pană ascuţită, subţiindu-se din ce în ce mai mult spre vârf.

După ce trecem printre două rânduri de ziduri în ruină, ce-au fost cândva, zidurile unei cetăţi, ajungem în dreptul pichetului grănicerilor şi, în fine, la clădirea farului. Privind în jurul nostru, în lături, în sus şi în jos, ne face impresia la un moment dat că ne aflăm pe un vapor: mare în stânga, mare în dreapta, mare înaintea — iar în sus se ’nalţă sârme agăţate de nişte catarte de fier, stâlpii postului de telegrafie fără fir al farului. Peninsula Caliacra este un promotoriu lung şi îngust, adevărată făşie de pământ pietros, înalt de vreo 50 metri deasupra nivelului mării. Falezele sale sunt de o sălbăticie grandioasă. Ingăurite la bază de numeroase caverne în care valurile dinspre Nord se sparg furioase, mugind tragic, aceste faleze sunt de un caracter unic pe tot litoralul nostru. Capul promontoriului e transformat la bază într'un noian de stâncărie roşietică, în parte inundată.

Aici Dobrogea nu mai este ţara tristă şi monotonă de pe podiş, ci îmbracă o patetică majestate, stratele tari de calcar cabrându-se dârze în faţa furiei mării. Dar pe cât de sălbatic este Capul Caliacra şi pe cât de fu rioasă e marea pe versantul său nordic — pe atât de surâzătoare este coasta albă-argintie a golfului Balcicului — şi de liniştită marea pe versantul său sudic, din cauza protecţiei ce oferă peninsula, contra vânturilor de Nord. Capul Caliacra este de o frumuseţe violentă şi de un neîntrecut pitoresc ce a atras pe mulţi artişti pictori care s’au căsnit a reda cât mai tumultos pe pânzele lor zvăpăiatul colorit al acestui extraordinar ţinut şi toată gama variaţiunilor sale de lumină. Istoria Capului Caliacra e lungă şi complicată.

Aici la Capul Caliacra se'nălţa în antichitate cetatea, Tirizis, refugiu întărit al Daco-Geţilor. In 1366 peninsula a fost cucerită de Amadeus de Savoia, iar în 1444, când cetatea a aparţinut dinastiei Dobrotici, ea a fost distrusă iar locuitorii duşi în sclavie. Ruinele de azi dela Capul Caliacra sunt medievale iar nu antice cum s a crezut — transformate şi refăcute dealtfel de mai multe ori în decursul veacurilor.

Coborând puţin la capătul promontoriului vedem în buza podişului un fel de altar cu o cruce. Este locul de închinare al pescarilor, mai ales în ziua de Sf. Nicolae. Se crede că aici s’ar afla mormântul acestui sfânt. Cu câteva trepte mai jos de acest altar, ajungem la o mică terasă de-asupra căreia se deschide în stâncă ca un arc ogival, o largă scobitură în formă de poartă.

Această poartă e suspendată spre mare, de-asupra unei prăpăstii adânci de 35 m. Se numeşte „poarta celor patruzeci de fete“. Legenda spune că de-aici s’ar fi aruncat în gol 40 de fete legate cu cozile părului uina de alta, pentru a nu cădea în mâinile duşmanului cotropitor. Privind' marea pe timp senin, dela înălţimea Capului Caliacra şi în deosebi de pe terasa „Porţii celor patruzeci de fete“, călătorul poate avea norocul să vadă focele care sălăşuesc în peşterile dela baza promontoriului, căutându-şi hrana în aproprierea grohotişului de stânci dela partea cea mai înaintată a capului. Aceste animale se văd tocmai când nici nu te aştepţi şi apariţia lor depinde de o mulţime de condiţii hidrografice, climatice şi biologice. In anumite zile ele stau ascunse în peşterile dela nivelul mării şi atunci orice trudă este inutilă, focele nu se pot vedea. Totul e chestie de noroc pe care dealtfel mulţi au avut-o.

Ajunşi la Capul Caliacra prima noastră grije a fost să vedem focele. Pentru aceasta ne-am aşezat cât se putea mai comod pe mica terasă a Porţii celor patruzeci de fete, cu binoclul şi aparatul fotografic la îndemână. In aşteptare ne distram admirând jocurile sprintene ale delfinilor care tăiau valurile mării ca o muchie de cuţit, lucind o clipă la soare cu pielea lor neagră strălucitoare, udă de apă. Deodată auzul ne-a fost brusc şi puternic izbit de un zgomot surd ce venea de jos şi care semăna cu strănutul puternic şi repetat al unui uriaş. Uitându-ne în jos nu mică ne-a fost uimirea văzând, în fine, obiectul trudei noastre, O focă mare, neagră, plutea agale de-asupra valurilor la 10 m. departe de stâncile înecate ale promontoriului. Din când' în când strănuta cu putere pentru a goni apa din nări, după care aspira zgomotos aerul. Această uimitoare privelişte a fost însă de scurtă durată. Cu o tumbă leneşe foca se scufundă încet în valuri, arătândune pentru o clipă spatele, pentru a dispare apoi cu totul sub oglinda -mării. O urmărim cu binoclul prin apa limpede şi o vedem cum se strecoară printre alge ca un şarpe scurt şi grosolan, pentru a prinde peştişori, raci şi melci de mare. După vre-o 10 minute, foca apare din nou la suprafaţa mării, anunţându-şi apariţia printr’un puternic strănutat cu care împroaşcă în toate părţile apa din nări şi dela gură- O urmărim cu binoclul. Are o lungime de 2,50 m., grosimea fiind ca a unui viţel-mânzat. Fig. 2. M onachus albiventcr, Bodd. Exemplar împăiat aflător la Muzeul de Vânătoare din Bucureşti. Blana e scurtă şi deasă, de coloare negricioasă pe spinare, albă pe pântece. Botul lung, puţin turtit, aproape ca de câine, poartă musteţi cu perii subţiaţi spre vârf. Prezintă patru labe ca toate mamiferele. Degetele sunt lipite între ele şi ascunse în piele. Intre picioarele posterioare se vede o coadă mică.

Cu picioarele dinainte înoată întocmai ca peştii cu aripioarele lor, în timp ce cu picioarele dinapoi, ca racii, apropiindu-le şi destinzându-le brusc pentru a înainta. Nasul şi urechile au nişte clape cu ajutorul cărora se 'nchid aproape hermetic. Nările se deschid la fiecare respiraţie, după care se ’nchid imediat, chiar şi pe uscat. Urechile se 'nchid numai în apă, câteodată rămânând însă deschise. Ochii sunt mari. Irisul căprui cuprinde tot spaţiul dintre ploape. Pupila e în formă de stea cu patru raze, ceeace îngădue animalului o vedere bună la diferitele adâncimi ale apei, atât ziua cât şi noaptea. După câtva timp de plutit agale, pe loc, ioca se afundă din nou în valuri, pentruca după câtva timp să apară — minune — tocmai la ţărm ! Căci, după cum se ştie, focele pot sta în apă zile şi săptămâni întregi, hrănindu-se şi odihnindu-se pe valuri şi în valuri. Rar se ’ntâmplă, mai ales în ţinuturile noastre, ca focele să fie văzute ieşind la ţărm pentru a se odihni sau pentru a se tolăni la soare.

Dealtfel ieşirea la mal şi mersul pe uscat sunt penibile, animalul tărându~se stângaci şi cu anevoie. Labele dinainte nu-i servesc la mers ci la înot, la agăţat pe stânci, la scărpinat, netezit, la ţinut diferite obiecte şi la adus puii la sân ca să sugă. Pentru a umbla, foca se ridică întâi pe picioarele anterioare, aruncându-şi trupul înainte. Se culcă apoi pe piept, înconvoaie spatele ca o omidă şi-l trage în fine brusc înainte. Găsindu-şi un loc potrivit, foca se ntinde apoi cât e de lungă, tolănindu-se la soare. In poziţia aceasta ea stă nemişcată timp îndelungat. Numai din când în când se intoarce când pe o parte când pe alta, pentru a se aşeza cât mai comod. In asemenea momente de mare mulţumire, ochii animalului stau închişi sau privesc indiferenţi în gol.

Este desigur o adevărată stare de reverie când' foca e icoana cea mai fidelă a trândăviei. Priveliştea e superbă, unică. Din nefericire ţăcănitul metalic al aparatului fotografic i-au atras imediat atenţia, de unde deducem că auzul focei este foarte fin, cu toate că pavilionul urechii e foarte mic. Cu o puternică încordare a corpului, foca face o singură săritură şi se afundă în valuri.

După caracterele sale se vede limpede că avem de-aface cu foca numită în ştiinţă: Monachus albiventer, destul de cunoscută pe coastele Mării Mediterane şi ale mărilor care depind de ea. In oceanul Atlantic această specie înaintează până în dreptul insulelor Madere şi Canare. Altădată mai larg distribuită în Marea Neagră, unde Eichwald o citează deja rară în 1841 — iar Nordmann (1844) chiar şi la ţărmul Insulei Şerpilor, unde azi nu se mai vede, această focă este restrânsă actualmente pe litoralul nostru numai la regiunea stâncoasă dintre Sabla şi Balcic, în ale cărei grote se adăposteşte. Aici specia aceasta e reprezentată prin 3 familii a câte 6—7 capete: una la Stânca, alta la Capul Caliacra. şi a 3-a lânâgă Balcic. Câteodată rătăceşte până pe la Constanţa. Acum câţiva ani a fost observată, după cum ne informează d-l Prof. C. B rătescu — şi pe coasta anatolică a Mării Negre.

Fiind pe cale de dispariţie, această specie este pusă sub ocrotirea unor legi severe, uciderea ei fiind aspru pedepsită. Câte un exemplar împăiat dela Caliacra se găseşte atât la Muzeul de Istorie Naturală cât şi cel de Vânătoare din Bucureşti. Fiind citată în Marea Neagră încă pe la 1841, foca din Marea Neagră nu se poate considera o specie colonizată sau introdusă accidental aici, după cum s’a crezut sau care ar fi scăpat din grădina zoologică a ţarului Bulgariei, ce de-altfel nici n’a existat la Varna dela ţărmul mării, ci ia Vrana, lângă Sofia. La Varna a există într’adevăr o „staţiune“ zoologică maritimă, pentru studiul peştilor din Marea Neagră — care însă nu trebue confundată cu o grădină zoologică ce posedă cu totul alte instalaţii. Se pare că această legendă pe care au scornit-o unele persoane insuficient informate se datoreşte faptului că ex-tarul Ferdinand al Bulgariei a dispus să se redea libertatea unui exemplar capturat pe litoralul Varnei de către un pescar care-l adusese regelui cunoscut ca mare amator de ştiinţe naturale. Cel puţin aşa ne informează d-l A . Schumann, Directorul Grădinei Zoologice regale din Sofia.

Natura, 15 OCTOMBRIE 1937

 

In imagine "poarta celor patruzeci de fete" de la capul Caliacra.

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

308
Techirghiol
10.12.2019 17:51
Actual: 7° C
Viteza vantului: 3,1 m/s