George și Dacia lui

Publicat de Aurel Băjenaru, 3 Ianuarie 2026
Timp de citire: 5 minute

George a apărut în grupul nostru din Eforie într-o perioadă în care noi, ceilalți, aveam în jur de 19–20 de ani, iar el, presupuneam noi, vreo 24–25. Îl consideram, comparativ cu vârsta noastră, un om „în vârstă”, modern, „curajos”, căruia îi plăcea să meargă cu noi, „tinerii”, la discotecă sau, pur și simplu, să stăm la povești, chill-uind prin vreun bar.

Pe George îl cunoștea toată lumea după mașină: o Dacie 1300 modificată de el, un exemplar unic în România acelor vremuri, prin 1983. Pentru că eu aveam mult timp liber, iar el lucra undeva în apropiere, la o pompă de apă pe care trebuia doar să o supravegheze, se întâmpla ca, în iarna aceea, să vină des la mine la o cafea sau să jucăm table.

Uneori, seara, mergeam împreună la câte o baracă socialistă, numită pompos „bar”, prin Eforie Sud, unde, ilegal, rulau filme video pe un televizor color. Erau filme piratate, copiate uneori prost și, oricum, interzise în România socialistă, unde programul TV se redusese drastic la câteva emisiuni de propagandă comunistă, iar la cinematograf rulau doar filme vechi din Vest, de o calitate slabă.

Cu mașina lui mai făceam câte o plimbare la Constanța, pe Bulevard. Venind dinspre Techirghiol, mergeam spre mare pe Bulevardul Ferdinand (cred că atunci se numea Bd. Republicii), cu o viteză mică, de 20–30 km/h, într-o mașină albă ca zăpada, cu geamuri fumurii și jantele întoarse pe dos, spre exterior, care îi dădeau un aer sportiv, de marcă străină. Fără însemnele mărcii românești, automobilul impresiona „lumea” care aștepta adesea, în grupuri, în fața Cinematografului Republica. Coboram apoi pe Tomis, spre Piața Ovidiu, la barul de la Cazino, unde ne opream să bem o cafea.

Pe drumul de întoarcere, în fața Cinematografului Popular, observând din nou automobilul cu geamuri fumurii, rulând lent, ca într-o inspecție, au început să strige agitați numeroșii bișnițari de bilete din fața localului:

— Mafia! Mafia!

Bineînțeles că o astfel de reacție ne încânta peste măsură. George avea o mașină deosebită pentru vremea aceea, care provoca reacții dintre cele mai curioase.

Într-o dimineață de duminică din acea iarnă, George a apărut la mine la cafea, deosebit de bine dispus, și mi-a făcut o propunere care părea spontană:

— Hai să mergem la Galați.

Propunea să mergem la căminul de fete al facultății, la o petrecere. Am spus spontan „da”.

— Ce să iau cu mine?

— Numai periuța de dinți, nu stăm mult.

I-am spus mamei mele, care îl cunoștea prea bine pe George, că mergem la Constanța să bem o cafea și… ne-am întors peste o săptămână, după ce George a aflat că îl căutau ai lui la miliție, dat dispărut.

Dar să le luăm în ordinea evenimentelor.

Drumul de la Techirghiol la Galați, vreo 200 km, era pe atunci o adevărată călătorie. Șoseaua pe care pornisem în acea dimineață era oglindă, de la ploaia înghețată pe carosabil, și complet goală. Nu circula niciun vehicul. Noi eram deosebit de încântați de situație, mai ales când a început ninsoarea și gheața de pe șosea a căpătat aderență.

În mașină era cald, la casetofon rula o bandă cu hituri italienești de la San Remo, iar afară fulguia frumos, în timp ce străbăteam stepa dobrogeană aridă, înghețată, dramatică.

Mergeam cu viteză redusă, pentru că drumul abia se mai distingea, când, la un moment dat, s-a aprins un beculeț roșu la bord: cel care avertiza lipsa uleiului din motor. Am ridicat capota, iar joja de ulei arăta doar pe vârf ceva cleios, nimic mai mult.

Norocul a făcut ca, după un timp, să ne ajungă din urmă o basculantă. George l-a rugat pe șofer să ne ajute, iar acesta chiar avea un litru de ulei la el, ca orice șofer din acele vremuri.

Am ajuns la Galați seara târziu. Am lăsat buletinele la recepția căminului, iar fetele le-au recuperat mai târziu cu un săpun FA, drept mită. George a mai coborât o dată la mașină să aducă și casetofonul, cu tot cu baterie, pentru petrecere.

Cred că în săptămâna aceea am ieșit din cămin doar de două ori. O dată, noaptea, la întoarcere, singura soluție a fost scara de incendiu, aflată la vreo doi metri înălțime, iar cineva de jos a trebuit să ne ajute să urcăm.

Când am aflat că părinții noștri ne căutau disperați, am realizat ce nu făcusem bine. Am plecat spre casă oarecum cu coada între picioare, dar totuși încântați de aventură, povestindu-ne reciproc pățaniile. El fusese „cazat” tot acest timp într-un alt dormitor, la un alt etaj.

Multe dintre amănunte le-am uitat, de aceea m-am rezumat doar la punctele de reper ale excursiei noastre.

Acestea sunt doar câteva pagini din tinerețea noastră pe litoral, din România socialistă. Ne distram cum puteam. Pe George, cum a dat viața, nu l-am mai văzut din acea perioadă. Au trecut peste 40 de ani de atunci și nu mai am vești despre el.