Hăis şi Cea de la Vlahii Istriei

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Octombrie 2024
Timp de citire: 13 minute

Iată cum o interjecție banală din negurile vremurilor, un arhaism, ne dă un indiciu despre etnogeneza românească din Balcani.

hăis
1. Strigăt cu care se mână boii înjugați pentru a merge spre stânga.
etimologie:
cf. limba sârbă, croată ais

Din limba sârbă, limba croată ?!

În dicționarul de regionalisme și arhaisme din Maramureș găsim:
hóis, (hăis), interj. - Îndemn pentru animalele prinse la jug pentru a coti la stânga (vs. cea, "la dreapta"). - Et. nec. (MDA).

Oare ar putea crede cineva aici că Vlahii să fi emigrat peste Dunăre la sud, să se fi frecat de croați ca apoi să ia acesta interjecție care ține de munca țăranului relativ sedentar cu sine, să o aducă înapoi în Maramureș ?!

Din Blacani ne vin dovezile că Vlahii sunt romanii latini marginalizați de greci, greci care pentru a revendica pentru sine întreagă moștenire romană i-au numit astfel. Romani care în mijlocul slavilor au devenit cunoscuți în Balcani ca Vlahi din secolul X, fiind alungați apoi de greci, de bizantini peste tot în Balcani, dar mai ales pe înălțimile munților.
Vlahii ramași printre Slavi în nordvestul Balcanilor (din Dalmația prin Istria, Bosnia, Herțegovina, Voivodina, Craina), sunt strămoșii românilor de astăzi.

° ° °

O călătorie în satele românesci din Istria,
de
Teodor T. Burada .
(Urmare )
Partea I.
Căletoria prin sate.

înainte de a intră în comună, drumul fiind îngust, venea un car cu boi în faţa mea, Ţăranul ce-l conducea, începu a striga la boii săi:
— Hăis boi! hăis!
Apoi îndată boii cârnind prea tare, el începu a-le zice ear:
— Cea bou ! Cea:
Aceste cuvinte atât de caracteristice ţăranului român dela noi, m'au umplut de mirare şi bucurie, încât mi se părea că mă trezesc încă în România liberă.

Ajuns în Bîrdo, am poposit la ospătăria românească a lui Iosif Petulic, unde am mâncat oauă, caş şi mămăligă, pe care locuitorii o numesc cu cuvântul italian poIenta; tot acolo am găsit pe preotul slovac Anton Nezic, din comuna slavizată Cepici. situată pe malul lacului cu acest nume Preotul sta la masă împreună cu maî mulţi locuitori din aceeaşi comună. Făcui cunoscinţă cu el ş'apoî s'a încins o discuţia animată, în privinţa românilor din Istria, cum şi asupra tendinţelor preoţilor slavi de a desnaţionalisa atât pe Românii istrienî cât şi chiar pe Italieni. Acest preot îmi susţinea că, acea regiune întreagă este şi trebue se fie o provincie curat slavă şi cănici o naţiune alta, fie română, fie italiana ori chiar germană, n'are dreptul de a pretinde se se afirme acolo, ci trebue se cedeze tendinţelor slavizătoare ale Croaţilor-slovaci.

I-am răspuns că dorinţele sfinţii sale nu se vor îndeplini nici odată, deoarece toate naţiunele au dreptul de a trăi, cu limba, datinele şi moravurile lor, şi că cei-ce încearcă a desnaţionaliza un popor nu pot de cât să-şi atragă ura lui; cu atât maî mult cu cât am constatat în inimile Românilor istrienî, o dorinţă puternica de a remânea ceea ce sunt. După aceea eşind din ospătărie, am pornit-o prin comună pe la casele locuitorilor, şi am maî adunat ceva obiceiuri şi datini ce sunt în uz pe la eî, cumpărând dela Iosif Petulic instrumentele lor de musică, supelele mari şi supelele mici.

în apropiere de această comună sunt pădurile: Boborava, Costiţa, Covâceviţa şi Brigura. Păi'ăurî sunt: Elenooiţa şi Valea-Lungă.

Familiile românesc! din Bîrdo sunt: Martin Cioban, Ion Braiuha, Ion Clanet, Ion Ierala, Iosif Bacii, Antonie Stancu, Ştefan Fărlicu, Iosif Campester, Grigore Creţ, Georgc Balacic, Irana Bobaschicu, loje Peţalic Ion Lubicic. Această comună are următoarele cătune: Drazina, Dolestina, Coşărfana, Lanisce, Draga, Zancofei, Latcofat, Sacabichi. Eşind din Bîrdo şi trecând prin nişte locuri rele şi greu de mers, ajungi la comuna românească Gropnic (scrisă pe charta austriacă Grobnico), în împrejurimile eî se află pădurile Căscaria şi Topolovetz, precum şi muntele Sfânta-Nastasia. Cătunele acestei comuni sunt: Carnelich, [Micheli, Lenzovich, Marovieh, Banco, Tranquilische. Locuitorii din această comună au aceleaşi obiceiuri ca şi acei ce locuesc în celelalte comune.Numele familiilor românesc! din comuna Gropnic,sunt: Francisc Buuco, George Cruzilă. Anton Cicerano,Bartolo IM, Jacomo Bozie, Ion Ursicîu, Iosif Podrugovatz, Ion Maro viciu.

După aceasta m'am întors iarăşi în Susnevizza şi de acolo m'am dus în Pisino, unde maî punând în ordine notele ce; adunasem, m'am pregătit de drum pentru comuna Schitazza, numită şi Santa-Lucia. în ziua de 25 Noemvre am plecat din Pisino, cu trăsura pela oarele 11 şi jum. din zi pe un drum foarte bun de şosea, şi am ajuns la comuna Gagliana, unde acum nu se maî află nici un Român, apoi am ajuns la Pedena, unde asemenea nu mai sùnt Români. în vechime însă i'useseiă mulţi Români în aceste doauă comune, după cum ine încredinţară maî mulţi bătrâni.

Trecând apoî părîul Arsa am urcat un deal foarte mare şi am ajuns la comuna Sumberg; de acolo scoborînd valea m'am suit drept la oraşul Albana, situat pe un vârf de deal, cu o posiţiuue din cele maî frumoase, fiind în apropiere şi de mare. Aici am căutat se me întâlnesc cu d. Anton Scampicchio — fost conşcolariu cu d-niî Papu llarian şi Rodos la Padova în Italia, — si cu d. Iuliu Depangher Manzzini, ambii advocaţi. Cătră aceştia aveam scrisori de recomandaţiune dela Anton Covaciu. Spuindu-le lor scopul călătorieî mele, în acelea locuri, s'au bucurat foarte mult, văzându-mă că am venit sé cercetez pe Românii din Istria;

în acelaşi timp eî şî-au esprimat mirarea, cum dela 1857, de când reposatul Ion Maiorescu a fost pe acolo, si cu care făcuse cunoscinţâ, nu maî venise nimeni se se informeze despre stare acestor Români, numiţi pe teritoriul Albaniei şi Rîmlenî, care din zi în zi văzând cu ochii se slavisează.

Scampicchio adause: „Iată comuna Schitazza, nu departe de aicî, care era o comună românească, acuma e maî toată slavizată! iată Corte Alba (Curtea Albă) ce era din vechime o cetate, precum şi un loc ce se numesce şi pană astăzi Vlahi, ambele în apropiere de Abbona, erau odinioară locuite de Români, după cum ne spun bătrânii, astăzi însă nici o urmă nu se maî gâsesce despre aceasta.

Mî-a mai arătat apoî şi o localitate care se află pe o proprietate a sa, între oraşul Fianona şi Albana, numită Ladina, locuită de Români, astăzi însă nu maî întâlnesc pe acolo decât ruine de locuinţe omenesci. Despre anticitatea cuvântului Vlah, Scampicchio mî-a arătat un capitol dintr'un manuscript vechîu din secolul XIV-lea în limba latină, ce se află în posesiunea sa şi unde se citesce cuvântul Vlahi.1)

1) Iată cuprinsul acelui capitol pe care l'am copiat întocmai după original cu ortografia sa: "In nomine Patris et filli et spiritus sancti amen. Ad honorem omui potentis Dei et gloriose Virginis Marie matris eius ac beatorum martirum sanctorum Sergii et Bachi Justi atque Theodori patronorum terre Albone facta et ordinata tempore Nobilis et sapientis viri domini Stephani condam domini Virgili (le civitate Austriae honorabilis vicarii prephate terre Albona, cuius coadiutores fuerunt in componendo et ordinando predieta stătuta serbastianus condam Vlahi index supradicte terre ser bracogna condam iedrevac socius eius ser drusac condam quirini ser justus condam malci de Sith, ser armust lastigna dominici dicti bastiaui et alli de Consilio dieti terre de mandato reverendissimi in Christo patris et domini Bertrandi. Dei gratia sancte sedis Aquiligensis Dignissimi Patriarche. Sub annis Domini nostre Iesu Coristi MCCCXLI. indictione VIII die XVII Angusti."

Luându-mî cu mine toate notiţele ce adunasem d. Depangher Manzzini mî-a recomandat un locuitorîu din Schitazza, pe care-l cunoscea şi care venise din întâmplare la Albana, spre a me duce cu el în Schitazza. Acel locuitorîu român slavizat anume, Anton Dobricî fost soldat în marina Austriacă, care călătorise în America, Brasilia, India, China, etc. mî-a fost de mare ajutorîu, căci era om deştept şi scia limba italiană în care ne înţelegeam.

în ziua de 27 Noemvrie pela oarele 11 di zi am pornit cu el pe jos, şi după o călătorie de 4 oare şi jumătate am ajuns în cotuna Schitazza comuna Cerovizza. în Albona şi în împrejurimile eî am avut prilejul de a vedea cum locuitorii romani istrienî au obiceiul de a purta apa pe umere, în nişte ciuberaşe ce le numesc brenta, pe când Slavii o poartă pe cap, precum şi modul cum mână boii, nu cu biciul ci cu pungula, care nu e alt-ceva decât un harag în vârful cărui se află un bold de fer, cu acel harag nu bate boiî ci-î împunge ca se meargă. Menatul boilor cu pungula se obicînuia şi la vechii Romani. Şi la noi încă au fost obiceiul a se mâna boiî în timpurile vechi, nu numai cu biciu ci să se împungă cu strămurarea, care nu era alta decât pungula. Iată ce ne spune cronicariul Ion Neculcea în scrierea sa O samă de cuvinte.

"Ştefan Vodă cel bun şi cu fiul seu Bogan Vodă, „de multe ori au avut resboae cu Leşiî, şi multe robii au făcut în ţeara Leşască, cât au pus pe Leşî în plug de au şi arat cu dânşii de au sămenat ghindă, de au făcut dumbrăvi, pentru pomenire ca se nu se maî acolisască de Moldova, Dumbrava roşie la Botoşani şi Dumbrava roşie la Cotnar şi Dumbrava roşie maî jos de Roman, şi Leşiî încă nu tăgăduesc că scrie şi în cronica lor şi aşa vorbesc oamenii că, când au fost arând cu dânşii cu Leşiî, i-au fost înpungând cu strămurările, ca pe boi să tragă; ear eî se ruga se nu-i împungă, ci să-î bată cu biciuscele; iar când îi bătea cu biciuscele ei se ruga să-î împungă."

Pornind din Albona drumul e bun o bucată de loc ; apoî când începi a sui muntele Berdo, calea se face rea cu totul; nu sunt de cât cărări cu pietri şi bolovani, care te face se întâmpini cea maî mare greutate Ia mers, căci nu scii unde se pui piciorul spre a păşi înainte. Eu pe lângă că trebuiam se fiu eu cea mai mare băgare de seamă, ca nu cumva să-mi frâng vr'un picior, aveam a mă lupta şi cu vântul (boarea), care sufla, cu putere în aceea zi, şi care e obicinuit p'acolo, maî ales în lunile de earnă.

Prin acele locuri cu mare greu poţi urca muntele chiar cu catâri sau măgari. Suind muntele se desvelesce înaintea ochilor o privelişte din cele maî frumoase, în stânga pe ţărmul Quarnerului se vede în depărtare insula şi oraşul Cherso în o vale numită Oschiţa, dela care apoî se desfăşură Vale curatta (Valea curată). In capătul acestei văî pe malul mării se află Ponte Negra (Puntea Neagră), unde e aşezat şi un far. Schitazza se află pe vârful muntelui Berdo; nu departe d'acolo se află muntele Urlici, numit aşa după cum spun bătrânii, din causă că acolo erau mulţi lupi în vremile vechi şi urlau de se auziau până în sat. în Schitazza am poposit la ospetăria luî Ion Dobriciu acolo am şi mas (am înnoptat, n.m.). Satul are o posiţiuue frumoasă, e aşezat pe un tăpşan pe vârful muntelui. în total sunt 21 de case.

Intrând în vorbă cu stăpânul ospetăriel despre Românii din sat el mî-a spus, că odinioară toţi locuitorii erau Români şi nu se voebea decât vlaşchi (românesce) după cum spun betrânii. Astăzi nu se mai află decât densul, care scie ceva, dar şi el acuma a uitat ne având cu cine grăi, şi încă doi betrânî cari şciu cuvânta (vorbi cum s'a esprimat densul) românesce: Ion Măria Fonoviciu de optzeci de anî, şi fratele acestuia Mateiu Fonoviciu de 78 anî. întelnindu-me cu acei betrânî, am început a-i cerceta şi a-i întreba se-mî spună, de cine era locuit satul şi ce limbă se vorbea. (Va urma)

Foia Diecesana, 1-Aug-1891

[...]

înainte de alte specimene alte dialectului românoistrian, pe care le voîu arăta la adnexa. V., reproduc aici doaue rugăciuni: „Tatăl nostru" şi „Rugăciunea cătră sfânta Măria", pe carele le-am cules din gura poporului:

Tatăl nostru.
Ciacia *) nostru carile eşti în cer,
Neca se sfete numele teu,
Fie volia ta cum e în cer,
Aşa şi pre păment.
Părea nostra de saca zi
Da-ne astăzi
Şi las nostre pecata
Ca şi noi lesam a nostora dujnici,
Şi nu ne duce în năpasta
Şi ne zbaveşt di reo. Aşa se fi.
(Va urma).

*) Se zice şi tiatia şi tata în unele locuri din Valdarsa
r se citeşte n, -> Părea = Pănea

° ° °

În imagine Fata din Șușnievița (Valdarsa), un sat în nord-estul peninsulei Istria.