Cover Image

HERACLEIA

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Iunie 2020
Timp de citire: 13 minute

Când m'am hotărît să merg spre Heracleia, toamna mi-a trimis un răvaş. Printre şuviţele de aur împletite în coama unui cais, câteva frunze de chihlimbar se legănau molcom în bătaia soarelui, învăluite într'un şirag de musculiţe, ce se pierdeau jucăuşe până în vecinătatea unei glicine. Zborul lor mic şi colectiv, se deşira cu un zumzet abia auzit.

Era, prin fereastra casei mele, afară pe aleia de plopi, un colţ de neînchipuită frumuseţe. Un vas antic, de o mărime neobişnuită, se afla tot acoperit cu o plantă agăţătoare împodobită cu o puzderie de floricele albe, iar in fata lui un pâlc de zinnia multicolore se ofereau soarelui, vesele, candide, cu silueta lor liniară.

Rătăceam cu privirea unde mă purtau ochii, în văzduhul albastru, împânzit de nori scămoşaţi, când o adiere de vânt mi-a strecurat în odaie o frunză de plop ruginită, căzută undeva pe parchet, cu un fâsâit moale. Toamna era în pârg. De pe câmpuri se adunaseră recoltele şi hambarele se umpluseră cu roade nouă, iar în ogrăzile dobrogeneşti, pătulele cu porumb şi glugile de sfcrujeni laolaltă, se adâogau din plin decorului rustic. Cornul abondenţei se răsfăţa în tot locul, printre surele de paie şi căpiţele de fân, înmugurit pe câmpurile verzi şi ogoarele răscolite sub cormana plugului, pierzându-se în zare şi pe subt şanuri de piatră, pe unde păşteau în voie cârduri de oi.

Poate mi s'a părut mie că în anul acela, toamna a poposit cu aţâţa belşug. N'aş îndrăzni să mă, confrunt în privinţa aceasta, nici cu prietenul meu vechi în ale vânătoarei, pădurarul moş Tudor Uzum din satul Ghiolpunar (astazi Șipotele, sat apartinand de comuna Deleni, Constanta n.r.), căruia i se prizăriseră din pricina secetei de peste an cei câţiva stupi de albine, ne mai având cum culege nectarul din florile câmpului atât de puţine şi nici cu lipoveanul cu barba de Christ din satul Ghindăreşti, Evdoehin Feclist, care a plutit cu lotca lui pescărească pe Dunăre, timp încheiat de o lună, ca să aducă la punctul pescăresc doar câteva chilograme de cegă.

Nu m'aş încumeta să iau părerea nici altor prieteni de-ai mei, fiindcă stiu bine că rodul la vii nu le-a umplut poloboacele, iar poama a fost pe alocurea strivită năpraznic de grindină, încât toamna pentru ei nu a fost îndeajuns de dionisiacă.

Oricum aş încerca să justific elanul meu pentru întinderile brune şi frunza ruginită, nu voi găsi sprijinitori printre sceptici. Căci atunci când apusurile însângerate sunt propriile noastre răstigniri, determinismul lor nu mai poate avea nici o însemnătate.

Fiind robii unei intuiţii implacabile, zadarnic freamătă vârfuri de codri şi se ofilesc undeva, pe un răzor, în vecinătatea pământului răscolit, sulfina şi garofiţa sălbatecă, fiindcă ele au murit şi mai de mult pentru noi. Nu mai avem puterea de înţelegere a permanentului fenomen, a bobocului de trandafir pe jumătate îngheţat, cules din îmbrăţişarea rece a brumei şi adus în odaie ca să moară până a doua zi în glastră.

Mă întreb, totuşi, eu gândul pribeag, cum de se iroseşte viaţa lui aşa de repede în ambianţa intimă a căldurii din cameră, când acolo, afară, alintat fără prietenia razei de soare, de atâta risipă de vânt, ar mai fi trăit poate multe zile de frig, între mixandre şi tufănică ?

Nu vreau să-mi descoper sufletul gol de simţire, când mă găsesc în faţa lucrurilor cuprinse de adâncă tăcere, a caror prezenţă este atât de elocventă şi plină de măreţie, înconjurată de tăinuirea vieţii care a pulsat odinioară aici, a nimbului de aur profilat cândva pe frunza moartă acum, sau pe o piatră votivă acoperită de lut şi de urme ce cu greu se regăsesc în trecut.

La tot pasul, simţirea noastră e răscolită profund, dacă facem popasuri de gânduri cu puteri ce renasc din abis. Viaţa, ca lungime de spaţiu, e mică şl uneori firavă, dar atât dé Însemnată prin ceea ce lăsăm după noi, încât controversa dispare când ne confruntam cu trecutul, — când ne întoarcem înapoi şi ne dezgropăm din uitare.

E poate opera unui mare cenobit activitatea acelui ce s'a înălţat smerit din aristocraţia inteligenţii şi a gândului românesc, — acel neîntrecut si smerit erudit care a fost profesorul Vasile Pârvan, când a poposit în Dobrogea, între vânturi şi arşiţă de soare, ca să patineze scripturi vechi epigrafice, de unde să culeagă înţelesul vremurilor de măreţie care au trecut pe aici. Ca şi Eminescu, a apărut ca un bolid ca să ducă o viaţă de înaltă asceză şi să se dăruiască din plin, spiritualizării ştiinţei şi culturii româneşti.

Pârvan a descins în Dobrogea ca să facă săpături arheologice cu discipoli şi emuli, dintr'o înaltă pasiune ştiinţifică, dar şi cu o foarte complicată armătură de conştiinţă filosofică, având o singură satisfacţie în viaţă ca un mare singuratic ce a fost, în descoperirile pe care le-a făcut, ca să lege firul unei permanente dăinuiri traco-greco-romane pe aceste meleaguri, locuite cu mult înainte de Troglodiţii lui Strabo.

L-a încântat cât se poate spune despre un asemenea excepţional stoic, învelişul teluric care ascundea în adâncuri vestigiile unor mărturii nestrămutate ce se vor verifica şir de milenii înainte, cât va dura omenirea.

In lumea anticilor, a poporului delà sate şi oraşe, viaţa reprezenta cèl mai mare bun dăruit de zeii din Ollmp. Dincolo de împărăţia morţii se întindea atotputernicia lui" Plato, — zeu macabru şi implacabil. Viaţa individuală ca şi cea socială, — dar mai ales aceasta din urmă — chema pe cetăţean să ia parte la toate desfătările şi dregătoriile municipale. Preţul acestor îndeletniciri era acela ce se răscumpăra cu nume şi faimă, — nomen et honor.

Erau vremuri de beatitudine colectivă, ce se desfăşurau între cei doi poli: panem et circenses. Lumea greco-romană avea prin excelenţă preocupări hedoniste, dionisiace. Morala unui Epicur era o expresie de fidela reprezentare. Dar, cetăţeanul roman, libertul şi uneori sclavul, erau chemaţi să ia part la viaţa publică în plină desfăşurare. In for, în cluburi sportive, economice, în asociaţii religioase, pretutindeni cel doritor de mărime îşi găsea locul său. Nici o clipă din viaţă nu era risipită în deşert.

Atâtea şi atâtea vestigii, de lut, de piatră, de marmoră, ne vorbesc despre o societate animată care a trăit -pe aici. Tomis, Callatis, Histria, Aegissus, Carsium, Axiopolis şi câte aite cetăţi nu ne adeveresc despre viaţa anticilor din Pontul stâng.

Am în faţa mea o urnă mică de pământ ars, cât un pod de palmă,— din cele care se găsesc aşa de des pe unde hârleţul sapă temelii de case şi răstoarnă lutul netrebnic. Mi-a dat-o un om umil, cu sumanul rupt şi cu mustăţi în ţurţuri, pe vreme de iarnă, pentru câţiva gologani. Era viscol afară cu funigei albi, scoborîţi din văzduh în spirală, care-ţi plesneau faţa cu rafale de vânt. Nu înseamnă mare lucru de artă, dar chenarul ei imprima t care înconjură excavaţi un ea, în fundul căreia se află borta pe unde se turna untdelemnul, toarta ei tocită de mâini necunoscute, apoi cele două şănţuleţe uşoare care se adaogă ornamentului, reprezintă o frumuseţe veche, sensibilă de două mil de ani.

Oricât am încerca să cuprindem în vorbe trecutul atât de depărtat, oricâtă intuiţie şi fantezie de evocare ani cheltui ca să readucem pe antici în mijlocul nostru, totul e primit sub beneficiu de inventar, fiindcă nu putem avea înţelegerea netedă a devenirilor de atunci, a complexului dinamic biosocial, a unor timpuri reconstituite uneori cu multă subtilitate pe baze de mărturii, dar şi cu ajutorul multor ipoteze îndrăsneţe. Verificăm în viaţa noastră de toate zilele înlănţuirea umii şir de fenomene şi cu câtă trudă şi eroare ajungem la capătul concluziilor. Gândurile contimporanilor nu le putem pătrunde în structura lor de elaborare intimă. Atunci, cum putem să intuim într'un orizont larg, cuprinzător, ceea ce nu ne mai aparţine de două mii de ani !

Cu aceste sfredelitoare reflecţii, am plecat la drum într'o zi spre amiază, cu un grup de prieteni, să vizităm Heracleia. Cunoscusem toată Dobrogea cu Balcicul regesc, cu falezele miraculoase ale capului Caliacra, cu Valea fără iarnă a Batovei, cu Ecrené, cu minunatele pajişte şi boschete ce acoperă falezele în amfiteatru ale mărei de alabastru de lângă satul Surtuchioi, cu canaralele de piatră ale calcarului jurasic de pe Dunăre, unde se mai găseşte şi astăzi implantat fundalul cetăţii Carsium, cu munţii Mâcinului şi pădurile Babadagului, cu bălţile ce se încheagă cu orizontul de la Jurilofca, ale lacului Sinoe, cu toată stepa dobrogeana risipită prin satele tătăreşti, peste care se aşterne patriarhalitatea biblicá a litaniilor în umbrele inserării, din turnul moscheelor,— cunoscusem, in sfârşit, toate cetăţile antice de aici, dar, imi scăpase prin capriciul ciudat al întâmplării să rătăcesc şi pe malurile Razelmului, ale cărui ape ле învecinesc într'o parte cu stufarişurile Babadagului, pierzanuu-se departe, în marea albastră.

Incă o cetate descoperită în Dobrogea, de către arheologii noştri in cercetări asidui, nu mai e pentru nimeni de mult un miracol. Fiindcă la toc pasul aproape, lutul scormonit da la iveală un ciob, o monedă, o inscripţie tipografică sau un umăr de zeitate scrijelat sub greutatea veacurilor. Cu atât mai mult atunci când o asemenea cetate e fixată pe harta şi identificată pe teren prin vestigiile ingenui ce se descoperă privirii, nu mai sesizează emoţia vie, dintai, a contactului cu lumea moartă, a, vieţii care a trecut pe aici. Se petrece un fenomen de repetiţie a cunoaşterii, care scade psihologiceşte suo raportul intensităţii, ca şi o piesă de teatru văzuta de mai multe ori.

De aceea, Heracleia sclădată în soarele toamnei şi al fanteziei mele, reprezenta o ingramádire de pietre, cu inscripţii implantate deandoasele in temelia ei milenară, cu movile de pâmant aşternute deasupra, şi cu vreo sută de graiuri plimbăreţi pe spinarea unei turme de oi, abătuta să pască pe aici într'o doară.

Citisem de câtva timp Lauda Vieţii la ţară a lui Catul şi aveam proaspăt în minte pe Horaţiu. Cetatea însă cu numele atât de frumos, ne chema la dânsa să ne înfăţişeze alt gen de ruine, înalte şi medievale. Cu creneluri în ziduri, cu portice la intrare şi cu o tristă veghere de pe înălţimea considerabilă a stâncii pe care se află clădită. Am avut intuiţia Cetăţii Neamţului, a lui ştefan Vodă.

Măreaţă e încă şi astăzi, cu zidurile aşa anonime cum sunt, fiindcă nicăeri nu se zăreşte vreo încrustare de literă care să amintească vremurile de sbucium şi de războaie, dar ce impunătoare trebue să fi fost altădată, când nicio piatră nu era prăvălită delà locul ei, pentru ca să servească la temelii de case băştinaşelor cruzi şi barbari.

In interiorul ei de vreo două mii şi mai bine de metri pătraţi, n'am întâlnit nici o urmă a vreunui miliţian roman sau medieval, — căci cetatea are probabil o origină tare veche: la început trebuie să fi fost grecească, apoi romană şi mai târziu folosita de către alte popoare care s'au scurs pe aici. Zadarnic am ascultat în taină o şoaptă, un svon, un ecou rostit de vreo zeitate într'un colţ al ruinelor. Zadarnic mi-am purtat paşii de jur împrejurul ei, căci n'am găsit nici un indiciu asupra veehimei sau măreţiei veacurilor.

Am scrutat atunci lung depărtările, cu apele întinse ale Razelmului şi stufărişurile Babadagului şi n'am descoperit nici o monoxilă din vremurile de altă dată. Doar câteva dube pescăreşti ale unor lipoveni bărboşi pe care-i petrecusem cu privirea când se urniseră delà chirhanaua din apropiere, alunecau în larg cu izbituri de băbăici sclipitoare.

Când am eşit pe sub portice, soarele apunea trist în dosul cetăţii.

VALERIAN PETRESCU

Universul Literar, 30 SEPTEMBRIE 1944

In imagine ruinele cetatii genoveze Enisala (Heracleea) la 1920 (?).

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button
Techirghiol
14.08.2020 22:45
Actual: 23° C
Viteza vantului: 4,1 m/s

Vizitatori astazi

308