Cover Image

HOTEL REX

Publicat de Aurel Băjenaru, 11 Februarie 2020
Timp de citire: 29 minute

Şi cerul de aici e altfel.

E altfel mai cu seamă noaptea. Pe bolta lui de cristal, sprijinită spre răsărit de îndepărtarea circulară a mării şi spre apus de conturul liniştit al stepei dobrogene, s'a ridicat din mare o semilună de minaret şi s'a înfipt, ca o paranteză, aproape de creştetul cupolei. De cealaltă parte a ei, dincolo de zare, bănuieşti o altă paranteză poleită şi, între ele, un verset din Coranul Creaţiunii risipit în colb de stele de vântul şi pulberea veacurilor.

Undeva, aproape, scârţâie un car întârziat pe drum. Un turc bătrân a început să cânte pe nas o melopee nostalgică. O cadână şi-a scos vălul ei galactic şi l-a împrăştiat pe boltă.

Pe o asemenea noapte ne întoarcem pe plaje cu farurile aprinse delà Taşaul spre Rex. Vânasem până târziu pe marginea lacului, spre Năvodari, ascunşi în gropi, pe limbile de pământ care se petrec spre mijlocul lui. Eram amorţiţi, trăsesem mult, urechile ne ţiuiau. Din spatele nostru cealaltă maşină ne proiecta spre stânga şi pe dreapta fâşii de lumină pierdute înainte, în vreme ce, pe nisipul umed, se prelingeau pe lângă noi cercuri înspumate de apă.

Terminasem masa. Un «haut parleur» aşezat deasupra terasei cânta o romanţă englezească. O cucoană delà masa de alături era supărată că e prost servită şi protesta în surdină cu gesturi indignate. Un «maître d'hotel » prezenta respectuos o notă de plată unui străin care-l privea adormit cu havana în gură. Un domn bătrân în smocking zâmbea satisfăcut unui balon de «fină» pe care-l încălzea cu amândouă mâinile. O doamnă grasă şi scurtă cu fiica ei subţire şi ascuţită, în «shurturi » amândouă, cu braţele goale, treceau zâmbitoare printre mese. Iar în fund, pe mare, învăluite parcă în ceaţă, se zăreau departe luminile palide ale unui vapor călătorind pe linia orizontului spre Istambul...

Unul dintre noi, când romanţa englezească s'a sfârşit, revărsat pe spătarul scaunului, a început să vorbească cu ochii pierduţi în depărtări.

— Pentru cei care iubesc orizontul larg şi ştiu să privească în zare, lăsând imaginaţia lor să alerge liberă, farmecul dobrogean este unic. Poezia stepei cu cârdurile ei de dropii, care-ţi amintesc de Odobescu şi Turgheniev; Dunărea şi lacurile dobrogene cu minunea faunei lor; ruinele evocatoare ale cetăţilor romane cu dalele lor de piatră, cu coloanele lor năruite, cu bazilicele lor albe, care transpun parcă şi în timp perspectiva zărilor îndepărtate; marea, Marea cea mare a slovei lui Mircea, cu undele ei verzi, cu pânzele ei albe, cu dorul ei de pribegie; amestecul acela de orient, de occident, de aşezări noi, de urme străvechi, de moravuri patriarhale, de gesturi şi atitudini cosmopolite, dă Dobrogei o înfăţişare caracteristică de un farmec nespus. Un farmec indicibil pe care nu-l poţi întâlni nicăieri şi care va dispare poate, mâine, pentru generaţiile care vor veni...

Jazzul se mutase de pe terasa restaurantului pe estrada parchetului de dans. A intrat saxofonul în funcţiune şi chelnerii serveau acum acolo. Câteva perechi au început să danseze. Fete subţiri şi mlădioase, cu tocuri înalte şi pantaloni lungi, câţiva efebi înnegriţi de soare cu cămaşa desfăcută la gât şi braţele goale, un englez bătrân cu pantaloni scurţi şi sandale, o matroană sentimentală care credea încă în valoarea unor şolduri de şcoală flamandă, un tânăr ofiţer de marină, un alt marinar străin... dansau eu toţii un ultim « onestep » înainte de a trece sus să se schimbe pentru serata de fiecare Sâmbătă.

La masa noatră, un alt prieten, scriitor cunoscut şi vânător pasionat, când jazzul a tăcut şi dansatorii au dispărut în camere, a reluat firul convorbirii începute.

— Iubite amice şi dragă domnule profesor, ca istoric şi arheolog ai subliniat în farmecul dobrogean în special pitorescul ruinelor străvechi lăsând imaginaţiunei noastre să evoce viaţa de castru roman de pe vremuri şi câmpia getică înconjurătoare. Şi e de ajuns numai atât ca să constaţi că pe ţărmul acesta de mare contrastul e o tradiţie. Ca vânător ai vorbit însă prea puţin de farmecul cinegetic al ţinutului şi ai trecut sub tăcere pescuitul...

Acolo în spre Histria, pe insula lupilor — peninsulă prelungită pe care o udă apele lacului Sinoe — în ţara lebedelor, a stârcilor cu egretă şi a pelicanilor cu guşa plină, trăiesc, în colonii nenumărate, toate soiurile păsărilor de baltă pe care le găseşti colorate în atlasuri. Cât vezi cu ochii în stânga şi în dreapta drumului care străbate peninsula, nu sunt decât păsări care stau cu miile pe apă sau zboară lin să se aşeze deasupra ei. Când tragi un foc de puşcă, sborul lor întunecă cerul, iar fâlfâitul lor de aripi sună în văzduh ca vântul în pădure. De acolo până departe în spre deltă e regatul cocorilor îmbrăcaţi în zale argintii şi al vulturului heraldic care te lasă să te apropii de el ca să te întrebe cronicăreşte: «Ce cauţi tu nevolnice în împărăţia mea? ».

A început din nou jazzul. De pe terasa unde se dansa au dispărut « shurturile » şi  cămăşile desfăcute la gât. De sus din camerile hotelului coborau acum perechi în ţinută de seară. O unguroaică înaltă şi graţioasă, subţire ca o trestie şi fragedă ca o floare de nufăr, s'a aşezat o clipă cu soţul ei la masa din colţul terasei. Pe urmă s'a ridicat zâmbitoare şi au început să danseze împreună. Dansau frumos. Mâneca neagră a smokingului acoperea lângă talie spatele ei drept şi bronzat, şi de sub rochia lungă, din când în când, un pantof minuscul pe piciorul gol, glezne subţiri şi pulpe înalte, apăreau, o clipă, ca un miracol... Au dansat la început singuri, pe urmă alte perechi care soseau au împlinit, dese, parchetul careului. Diplomaţi în « dinner », ofiţeri de marină în uniforme albe, fracuri negre, câteva decolteuri discrete, câţiva umeri neîmpliniţi de minoră, multe decolteuri îndrăzneţe, au umplut careul şi mesele din jurul lui. Delà Carmen Sylva, delà Eforie, din Constanţa, soseau mereu în faţa hotelului automobilele vilegiaturiştilor, se auzeau portierele trântite şi sgomotul repezit al motoarelor care porneau din loc, iar chelnerii instalau în spaţii libere mese noi pentru noile transporturi de tinereţe şi ispită.

In imagine Grand Hotel Rex, Mamaia 1940

O doamnă care n'a trecut prea departe de noi, a apărut atât de străvezie, şi părea atât de firesc să fie aşa, că dacă Bernardin de Saint Pierre ar fi văzut-o, noi n'am mai fi avut prilejul să deplângem moartea timpurie a Virginiei. Câteva surâsuri binevoitoare, câteva comentarii discrete. La o masă lângă noi cineva care o urmărea cu privirea, explica unui domn bătrân şi surd.

— E doamna C. delà Eforie.

— Cinee ?

— Doamna C. ! Face băi calde de nămol dimineaţa...

— Ce face ?

— Băi calde ! Şi fiindcă nu apare ziua, în costum, pe plaje, o vedem noi acum noaptea fără costum.

Eram obosiţi de vânătoare... Nu se gândea nimeni dintre noi să meargă în cameră, să-şi pună smokingul şi să treacă pe cealaltă terasă. Stam la masă şi priveam. Când muzica a tăcut din nou, amicul nostru a reînceput:

— Şi nu ai vorbit nimic, iubite prietene despre pescuit. ..

Aici aproape, pe Suitghiol, la trei kilometri de Rex, am asistat într'o dimineaţă de Iunie la pescuitul crapului. In partea lui delà Nord, în stufărişul de lângă satul Mamaia, lacul are adâncimea lui cea mai mică. Acolo vin crăpoaicele primăvara să-şi depună icrele, la apă puţină, în bătaia soarelui. După ce, cu ajutorul crapilor care le dă cu botul în pântec, icrele au fost depuse, după ce crapii aştern deasupra lor lapţii care le fecundează, mairămân încă câteva zile peştii la apă mică. Sunt mulţi, sunt nenumăraţi.

De pe mal, într'o singură privire, printre trestii tunse, vezi zeci de crapi bruni, cu umbrele lor negre proiectate pe fundul apropiat al lacului, mişcându-se leneş în toate direcţiile sau stând nemişcaţi şi somnolenţi. Sunt mulţi fiindcă vin aici din tot întinsul şi adâncul lacului, în călătoria lor de nuntă colectivă.

Când s'au strâns cu miile şi pescarii văd că alţii nu mai sosesc, într'o sugrumătură a ghiolului ei fac un gard de scânduri care depăşeşte luciul apei cu mai mult de un metru. Au rămas crapii închişi în golful acesta nordic şi curând neliniştea hoardei începe.

Instinctul speciei amuţind în ei, instinctul de conservare proprie se redeşteaptă şi îi îndeamnă să facă drumul înapoi, dar îl găsesc închis. Pe lângă gard se strâng cei mari cu sutele. Aleargă de-a-lungul gardului să găsească o ieşire şi se năpustesc asupra lui cu furie. Când şi-au sângerat zadarnic boturile, încearcă să sară deasupra lui. O arcuire maximă şi o destindere subită îi proiectează sus până la un metru deasupra apei. Vezi în aceeaşi clipă sărind câte doi trei crapi ca să cadă cu sgomot înapoi în mijlocul cercurilor de apă care se depărtează în unde micşorate spre maluri. Un lipovan bătrân cu barba încâlcită, în picioare, într'o barcă, înarmat cu o prăjină, se plimbă încet pe lângă gard şi risipeşte batalioanele de crapi care se apropie să sară dincolo...

La cincisprezece Iunie pescuitul lor efectiv începe. In spaţiul acesta delimitat, lipovenii au mai îngrădit pe la mijlocul gardului o curte de scânduri înalte cu poarta deschisă spre interior. E poarta deschisă pentru cei care intră, şi e închisă pentru cei care vor să iasă. Prin preajma lui cinsprezece Iunie spectacolul aici e minunat.

Cum stau păsările în coteţ, stau crapii închişi acolo. Sunt în curtea îngrădită mii de crapi unii lângă alţii şi unii deasupra celorlalţi care se mişcă resemnaţi frecându-se unii de alţii. Doi lipoveni în bărci străjuesc intrarea şi ulucile curţii până la ziua sorocită. In ziua sorocită, la revărsatul zorilor, sosesc delà micul chei de lângă moară pescarii satului Mamaia. Sunt câte doi trei în fiecare barcă. Unul din ei, cu o plasă cu plumbi în mână, se urcă pe platforma interioară construită la colţul curţii, strânge faldurile plăşii în amândouă mâinile şi o aruncă cu un gest circular ţinând-o de capete. Timp cât trebue să se aplece şi să se ridice, plumburile ating fundul. Apa clocoteşte de crapi prinşi în sânul faldurilor destinse. Pe urmă capetele plăşii se strâng, punga se închide, şi plasa se ridică încet, la început uşor, pe urmă mai greu, pe urmă greu de tot. — « Trage şi tu Necălae ! », şi patru braţe vânjoase ridică deasupra apei vietăţi de metal care se sbat în lumina dimineţei de Iunie.

Era o pauză muzicală mai lungă, amicul nostru a continuat.

— Dar pescuitul în larg, vânătoarea de delfini ! . . . Apar întâi, prin April dealungul ţărmului nostru, aterinii prevestitori. Când e cerul senin şi apa transparentă, marea se albeşte de mulţimea aterinilor. La suprafaţă şi sub unda ei, lângă ţărm şi mai departe, milioane de săgeţi de coloarea sidefului se întretaieîn zigzaguri luminoase. Pescarii ştiu atunci că în urma lor vin scrumbiile albastre în cârduri dese şi săltăreţe, şi că, după scrumbii, cu spinări negre, vin delfinii, piraţii apelor euxine.

Atunci ies bărcile pescăreşti în larg, proprietarii de taliene îşi freacă mâinile de bucurie, pescăruşii şi albatroşii se înalţă delà ţărm ţipând... Pescuitul delfinilor, pentru pescarii noştri de pe ţărmul dobrogean, nu a constituit niciodată îndeletnicirea lor de căpetenie. Pescarii de pe aici sunt vânători de scrumbii şi de chefali. Ei n'au nici bărci cu motor pentru pescuitul delfinilor, şi nici n'ar şti să-i vâneze.

In pescuitul delfinilor sunt specialişti turcii. Ei vin cu bărcile lor cu motor şi caicele lor până lângă Constanţa, îl vânează, plătesc dijma, şi pleacă încărcaţi...

Pe un asemenea caic, într'o dimineaţă de April, m'am urcat şi eu cu carabina mea Express. La orizont se vedeau bărcile pescăreşti. Când am pornit, un turc bătrân, vânător, care avea în mână o puşcă veche cu poşuri, mi-a explicat în româneasca lui specială că nu trebue să trag când văd delfinul în apă, oricât ar fi de aproape, că nu trebue să trag decât atunci când sare din apă sau când îi văd spinarea la suprafaţă. După ce mi-a dat aceste lămuriri, manifestând o vădită neîncredere în carabina mea pe care a luat-o în mână şi a cumpănit-o, mi-a cerut zâmbitor şi blând iertare că va fi nevoit să tragă şi el odată cu mine în aceeaşi ţintă, ca « să nu scăpăm delfin, bre ! » Pe urmă a trecut liniştit la proră fumând din ciubuc şi mi-a făcut semn să vin lângă el . . .

Ne apropiarăm curând de bărcile pescarilor noştri care vâsleau din răsputeri în direcţia scrumbiilor şi împreună cu ei de locul de vânătoare. Locul de vânătoare — spectacol care nu poate fi uitat — era o porţiune de mare care fierbea albastră. Treceau scrumbiile ca un fluviu, săreau la suprafaţă împroşcând stropi albi de spumă, şi, din spatele şi flancurile milioanelor de peşti înspăimântaţi, veneau spinările negre ale delfinilor. Şi ca spectacolul să fie asemănător unui câmp de bătălie, pescăruşii şi albatroşii sburau deasupra lor, se repezeau vultureşte în jos până la suprafaţa apei şi, ţipând şi bătând din aripi, prindeau în plisc scrumbiile rănite de delfini sau cele care săreau din apă... Deodată au început pe mare şi pocnetele puştilor. Au tras întâi puşcaşii de pe celelalte două barcazuri turceşti, pe urmă am în ceput să tragem şi noi... Pe caic erau doi turci înarmaţi şi trăgeau bine amândoi. Turcul cel bătrân, cel care-mi dăduse sfaturi, era însă mai sigur de sine şi mai calm. Nu trăgea mai departe de treizeci de metri, dar nu greşea niciodată. Celălalt trăgea mai puţin bine.

Când lovitura noastră mergea în plin, ne apropiam repede de delfinul ucis, şi alţi doi turci îl trăgeau, cu căngile în caic. «Asta mare bre ! » sau «Asta pui ! ». Negri, lustruiţi, vâscoşi şi graşi, alunecau delfinii pe punte şi erau aliniaţi, cu căngile, unii lângă alţii. Unii se mai sbăteau însângeraţi până lângă picioarele noastre. Am ucis şi eu unul fără ajutorul turcului — trăsesem cam la cincizeci de metri — şi când l-a văzut cu craniul perforat şi zdrobit, s'a uitat Memet admirativ la carabina mea.

— Nu vindem asta Effendi ?

— N'o vând turcule.

— Dai şi parale, dai şi puşca Effendi. Noroc mai mult a avut în ziua aceea turcul cel tânăr. El a reuşit să împuşte un delfin dintr'o speţă rară în marea noastră. In marea noastră delfinii comuni sunt relativ mici, optzeci până la o sută de kilograme, « Delphinus Delphis ». Turcul cel tânăr a ucis un « Tursiops Truncatus », un delfin enorm, de mai bine de doi metri lungime care cântărea peste două sute de kilograme.

Era Iusuf fericit când l-a ridicat pe punte: juca şi sărea în jurul monstrului. Şi eram şi eu că am putut vedea o asemenea dihanie... Şi pescăruşii continuau să ţipe, şi ceilalţi vânători să tragă.

— Nu ştiam că eşti şi naturalist...

— Nu dragă, sunt numai vânător.

— Fiindcă eu sunt însă şi arheolog şi văd că te interesează delfinii, îţi voi arăta odată, când vei veni la mine la Bucureşti, o monetă de argint histriană din secolul al patrulea înainte de Christos, pe care e imprimat un delfin, iar pe deasupra lui un vultur de mare. Vulturul stă pe spinarea lui şi-l loveşte cu ciocul în cap. Histrienii nu se ocupau însă cu delfinii, se îndeletniceau mai mult cu pescuitul morunului, al nisetrului şi al păstrugii. înflorirea Histriei e datorită în special comerţului de peşte, iar despre peştii din Marea Neagră au scris Pliniu naturalistul şi Ovidiu.

— Ovidiu ?

— Da, da, Ovidiu ! Scriind un poem didactic despre peştii euxini, exilatul delà Tomis spunea cititorilor lui din Roma : « Pretiosus Helops nostris incognitus undis >>, preţiosul morun este necunoscut în apele noastre. Mânca prin urmare şi Ovidiu icre negre la Constanţa, şi le aprecia şi el cum le apreciem şi noi, epigonii.

A început din nou muzica.

Era împreună cu noi la masă, fusese şi el la raţe, şi directorul unei instituţiuni economice din Bucureşti. De aceeaşi vârstă cu noi, însă înalt, făţos şi generos, se bucura în mod firesc de privirile binevoitoare ale femeilor. Deşi eram pe terasa restaurantului, l-a zărit de sigur una din dansatoare de pe cealaltă terasă, fiindcă un piccolo s'a apropiat de masa noastră şi i-a strecurat un bilet. A tresărit, a pălit, şi s'a ridicat.

Era de altfel târziu. Mă gândeam plictisit că va trebui să închid geamurile odăii mele care dau în spre mare, dar şi în spre muzică, ca să scap de clarinet, fagot şi talgere.

Ne-am despărţit.

Ceilalţi s'au dus în hotel. Prietenul care primise biletul m'a reţinut. Am trecut amândoi în sala barului, şi fiindcă acolo era lume, am trecut alături în sala de lectură.

— Dragă Mihai, începu dânsul, ştiu că ai înnotat azi de dimineaţă o oră în mare, după masă ai fost la vânătoare, ştiu prin urmare că eşti obosit şi că ai vrea să te retragi. Te-am reţinut însă ca să te rog să-mi faci un serviciu. E un serviciu prietenesc pe care ţi-l cer. Nu m'aş fi adresat altuia decât ţie . ..

Şi cum trebuia să înţeleg natura serviciului pe care mi-l cerea, s'a simţit obligat să mi se destăinuiască şi mi-a istorisit o aventură relativ banală, căreia îi dădea proporţii nemeritate.

Acum un an, vara, tot la Rex, aşteptând pe cineva în «hallul» hotelului, a trecut pe lângă el o doamnă care s-a aşezat pe canapeaua vecină. Şi-a scos din poşetă «rouge-ul» şi pudriera si şi-a făcut în oglindă o toaletă minuţioasă. Era o femee nostimă, era tânără, avea gene prelungi şi era subţire fără să fie slabă. După ce doamna, aruncând o privire satisfăcută în oglindă, şi-a închis poşeta, s'a întors spre el, i-a zâmbit şi i s'a adresat fără sfială, potrivindu-şi şuviţele de păr răsleţe delà ceafă. Făcea gestul ca să-şi arcuiască braţele pe care le avea rotunde şi bronzate.

— Nu mă cunoşti ?

— Nu doamnă.

— Ne-am cunoscut acum doi ani la doamna G. Sunt doamna R.

— A, da ! Iertaţi-mă...

— E explicabil că nu m'ai recunoscut. Pe vremea aceea nu aveai ochi decât pentru prietena noastră comună... In sfârşit ! . . . Eu însă te cunosc şi ştiu multe despre dumneata. Ştiu de exemplu, între altele, că v'aţi despărţit şi că acum nu ai altă legătură. 

Prietenul meu şi-a reamintit îndată că în adevăr o cunoscuse.Şi cum el o ştia liberă — bărbatu-său murise într'un. accident de automobil — şi cum o vedea îndrăzneaţă şi ademenitoare, o clipă i-a surâs ideea unei aventuri. Fiindcă aprecia însă mai mult aventurile fără urmări, fiindcă în clipa următoare instinctul lui l-a prevestit că trebue să se ferească, amintindu-şi de legătura lui cu d-na G. pe care cu greu a reuşit s'o rupă, s'a hotărît să nu dea curs primului îndemn.

— Am aflat că eşti la Rex — eu sunt la Eforie — şi îmi pare bine că te-am întâlnit... singur. Ce faci după masă?

— După amiază ? . . . După amiază am proiectat o vânătoare cu câţiva prieteni.

Nu proiectasem nimic, era un mijloc de a zădărnici o propunere de întâlnire.

— Adevărat ? Nu e un pretext ?

— Un pretext? De ce? Am proiectat o vânătoare de raţe la Taşaul.

— Daa ? Atunci cu atât mai bine ! Contramandez şi eu brigiul la care invitasem câteva prietene şi merg şi eu cu dumneata. Şi eu sunt pasionată de vânătoare. Am tot ce-mi trebue la mine la Eforie, arme, cartuşe... Şi mie îmi place vânătoarea de raţe. 

Prietenul meu nu putea face altfel decât să se declare mulţumit. A propus după plecarea ei la doi cunoscuţi să-l însoţească la vânătoare şi au pornit toţi patru pe la orele şase pe drumul Taşaulului. Pe aceeaşi limbă de pământ, în aceleaşi gropi în care vânaserăm şi noi astăzi, s'au oprit şi ei acum un an. Aceiaşi copii din satul vecin culcaţi pe burtă, lângă mal, în iarbă, aşteptau şi atunci căderea raţelor în apa lacului ca să sară şi să le aducă. Şi au început curând raţele să treacă şi vânătorii să tragă fiecare delà locul lui. Dar când, după o oră, soarele a apus şi treptat s'a întunecat, adică tocmai când trec raţele mai numeroase şi zboară mai jos, doamna R. şi-a părăsit locul şi s'a strecurat în groapa vecină.

— Ce seară minunată şi ispititoare!... N'am avut noroc astăzi, n'am împuşcat decât trei.

— Nici eu n'am împuşcat mai multe.

— Sper să am noroc în altceva...

Amicul meu nu răspunse.

— Ştii, că, în general se zice aşa : «Iubirea noastră nu se va sfârşi decât în groapă» . . . La noi e invers, iubirea noastră începe în groapă...

Şi unindu-şi cuvântul cu fapta, d-na R. s'a aplecat amoroasă pe umărul lui. Ce mai putea face omul? Copiii culcaţi în iarbă pe malul lacului se întrebau nedumiriţi de ce trec raţele nestingherite deasupra gropilor din fund, şi de ce stau boierii în seara aceea atât de târziu...

*

— Da, da ! aşa s'a întâmplat ! continuă el. Femeile de acum şi cele delà Rex, şi cele delà Eforie şi cele de pretutindeni dau dovadă de un remarcabil spirit de iniţiativă. A trecut vremea când bărbatul cânta din chitară şi femeia zicea timidă «nu». Şi va sosi curând vremea când părintele precaut va da copilului său puber sfaturi de felul acestuia: «Bine băiete, poftim bani de cinematograf, dar să nu te aşezi cumva pe lângă vre-o femeie... Şi dacă vre-una vine lângă tine, să nu te potriveşti la ce-ţi spune.,. Eu atât îţi spun, bagă de seamă ! . . . Să nu vii acasă plângând că ţi s'a întâmplat ceva !».

Aventura prietenului meu nu s'a sfârşit în seara aceea aşa cum el o clipă a sperat. Venise la Rex să se odihnească în «chaiselongue» pe malul mării şi a trebuit să-şi petreacă timpul în toate părţile: la Eforie, la Jurilovca, la Mamaia, la Histria, la Balcic, în tovărăşia ei învăluitoare şi sgomotoasă. Şi nu s'a sfârşit nici când s'au înapoiat la Bucureşti. In atitudinea lui faţă de ea, era, spunea el, şi o doză de galanterie, şi o doză de amor propriu, şi una de slăbiciune, mai cu seamă una de slăbiciune. Burlac convins, unul din acei egoişti sfioşi şi cu tabieturi, geloşi de liniştea şi libertatea lor nominală, de această slăbiciune îi era mai cu seamă teamă.

Şi a reuşit cu greu, după mare luptă, să şi-o învingă. La Bucureşti, după nenumărate telefoane la care el nu răspundea sau răspundea ca să-i repete că o dragoste prelungită pierde treptat din flacăra ei iniţială, şi că e mai bine să păstrezi amintirea unei patimi decât gustul de cenuşe al obişnuinţei, s'a pomenit cu ea la el acasă în timpul sărbătorilor Crăciunului.

După ce a dat ordin feciorului să-i ducă geamantanul, cu care sosise, în camera lui de culcare şi feciorul a dispărut cu geamantanul, îndrăzneaţă cum era, i-a spus calmă şi surâzătoare : «M'am săturat de telefoane. Am spus acasă că mă duc să-mi petrec sărbătorile la Braşov. Am venit la tine. Nu mă poţi goni. Rămân la tine» . . . Şi amicul meu a fost nevoit să se mute la hotel ca s'o determine, după două zile, să plece. A fost nevoit să se poarte grosolan cu o femeie delà care păstrase atâtea bune amintiri, fiindcă vedea, cu mare spaimă, unde-l putea duce vânătoarea de raţe delà Taşaul şi tenacitatea ei.

— Asta e, în câteva cuvinte, a încheiat el, povestea pe care e necesar să o ştii. De atunci n'am mai văzut-o şi acum iată ce te rog . . . Dar mai întâi citeşte biletul ăsta. Pe o listă de vinuri a restaurantului Rex sta scris laconic:

«Eram informată că te voi regăsi aici. Aşteaptă-mă la ora unu la ieşire. Mergem împreună la Eforie».

— Prin urmare, reluă el, ea ordonă să o aştept, şi eu nu vreau să reîncep ce am sfârşit.

— Dar nu văd ce caut eu în treaba asta.

— Iată de ce am făcut apel la tine. Te rog să o aştepţi tu în locul meu la ieşire şi să-i spui că ai mandat din partea mea să-i comunici că totul e definitiv sfârşit.

— Cum ? . . Dar de ce tocmai eu ?.. N'ai decât să te duci la tine în cameră şi s'o laşi să aştepte.

— Vine după mine în cameră.

— Asta n'o cred.

— Vine, îţi spun că vine ! O cunosc !

— Incuie-te dragă dacă ţi-e frică.

— Eşti ridicol.

— Eu sunt ridicol ?

— îmi faci un mare serviciu. Numai pe tine pot conta s'o determini să înţeleagă. Se va jena de tine. Te cunoaşte de altfel, ştie că eşti singurul meu prieten şi bănue că eşti la curent cu legătura noastră. I-am vorbit despre tine.

Era tenace doamna R., era însă şi prietenul meu. Am sfârşit prin a primi. Am primit rolul acesta ingrat deşi îmi dau bine bine seama de dificultatea lui. Am mai comandat la bar un filtru că mi-era somn, am mai stat să privesc câteva minute de acolo spre careul de dans de pe terasă, şi, la ora unu, amicul meu a urcat scara spre camera lui iar eu am coborît spre ieşire.

Holul hotelului Rex

N'am aşteptat decât câteva clipe. In"urma mea, pe scară, într'o capă de blană albă a descins, aprinsă la faţă, doamna R. delà Eforie. Portarul s'a repezit la uşă să-i cheme şoferul. Ea s'a uitat în stânga, în dreapta, a ieşit doi paşi pe uşa delà intrare, şi s'a înapoiat în vestibul.

— Dumneavoastră sunteţi doamna R ?

— Da, domnule.

— îmi daţi voie să mă prezint. Sunt X . . .

— A, da, te cunosc domnule ! Eşti singur? (S'a uitat împrejur). S'a întâmplat ceva cu . .?

— Sunt singur doamnă, şi am venit cu un neplăcut mandat din partea prietenului nostru comun...

— Cum ? . . . Nu înţeleg! (Portarul se înapoiase în vestibul). Nu vrei să facem câţiva paşi împreună în faţa Rexului ? . . .

Am făcut câţiva paşi împreună în faţa Rexului şi nu ştiu nici azi dacă din spirit de răzbunare sau din dorinţa ei de a vorbi cu cineva despre dânsul, m'am pomenit în automobil alături de ea. Ea comanda însă eu mă supuneam.  M'am pomenit alături de ea în noaptea aceea clară îmbibată de miresme saline, reflectând asupra farmecului dobrogean din care prietenul nostru, arheologul a omis multe lucruri...

Era acum paranteza lunii ca o sprânceană mirată în spre Apus, iar vălul galactic al cadânii sta risipit pe un fotel, într'o cameră, pe malul mării, la Eforie.

Constanţa August 1939

N. OTTESCU

Astazi se implinesc 70 de ani de la disparitia lui Nicolae Ottescu (n. 1 mai 1885 - d. 11 februarie 1950) prozator si dramaturg român, ministru al Afacerilor Interne între 28 septembrie 1939 și 23 noiembrie 1939, avocat si fondator al revistei Pontice din Constanta (1938).

Republic astazi in "culegerea de texte" una dintre nuvelele lui N. Ottescu, "Hotel Rex" , o evocare foarte plastica a Dobrogei, o poezie a peisajului, dintr-o vreme cand inca putin romani o cunosteau si o descriere mondena a vietii de vilegiaturist (financiar bine situat) pe coasta Marii Negre, cu un umor subtil si o viziune patriarhal-nostalgica.

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

286
Techirghiol
29.03.2024 11:05
Actual: 21° C
Viteza vantului: 7.48 m/s