Ignaz Aurelius Feßler (1756 - 1839) a fost un teolog catolic, orientalist, profesor universitar, capucin și francmason, precum și superintendent general luteran.
Afirmațiile sale, cu mici rezerve, susțin teoria mea a etnogenezei romanești la sud de Dunăre, dintre romanii vorbitori de limba latina negrecizati, locuitori ai imperiului devenit bizantin, indiferent de originea inițială și transferul acestei populații începand cu secolul IX la nord de Dunăre.
° ° °
Un ignorat de istoriografia maghiară mai nouă, din cauza nesatisfacerii orgoliului ei şovinist, dar totuşi un istoric de mare valoare, a fost şi Ignatie Fessler. De origine German din Ungaria de Vest, el a fost nu numai unul din cei mai erudiţi oameni ai timpului său, dar şi primul istoric al Ungariei de concepţie şi cultură europeană, ajuns profesor în Germania şi la universităţile din Lemberg şi Petersburg (Petrograd). El a fost totodată şi cel dintâi istoric de seamă al Ungariei, care a cercetat locurile de baştină ale Ungurilor şi care a stabilit mai întâi în mod definitiv originea fino-ugorică a limbii lor.
Cele 10 volume ale „Istoriei Ungurilor şi a conlocuitorilor lor", terminate de Fessler la Saratoff în Rusia, în oraşul său de retragere de pe malurile râului Volga, şi tipărite la Lipsea între anii 1815—1825, sunt remarcabile şi prin faptul că ele reprezintă o operă de deplină maturitate, scrisă între vârsta de 60 şi 70 de ani, iar nu o încercare juvenilă ca de pildă „Istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti" a lui Christian Engel, scrisă de acesta la vârsta de 30 de ani.
Fessler găseşte în Pannonia, la venirea Ungurilor, pe lângă rămăşiţele Avarilor şi Germanilor aduşi acolo de Carol cel Mare, şi „Români, Bulgari şi Slavi", iar în „Transilvania şi ţinuturile dela Siret şi până la Dunăre şi Olt"... „Români amestecaţi cu Slavi". Spre deosebire de Katona şi de aproape toţi ceilalţi istorici anteriori, Fessler e de părerea că aceşti Români sunt urmaşii imensei mulţimi de prisonieri, strămutaţi la 'nceputul secolului IX. din „Thracia" în regiunile din Nordul Dunării de teribilul han al Bulgarilor, Crum.
El este deci, împreună cu mai tânărul Christian Engel, unul dintre primii istorici învăţaţi cari au dat crezământ afirmaţiunilor lui Flaviu Vopiscus şi Eutropius cu privire la aşa zisa „evacuare" a Daciei Traiane de cătră împăratul Aurelian, despre care acelaşi Vopiscus ne spune, la alt loc, că readuse iarăşi imperiul roman la vechea sa putere şi la vechile sale limite.
Fessler combate însă părerea lansată de învăţaţii germani Thunmann şi Schlozer, cari credeau că limba românească este o limbă foarte puţin latină şi că Românii ar fi urmaşii direcţi ai Thracilor, Dacilor şi Geţilor şi nu ai coloniilor romane dela Dunăre. Vorbind despre „Valahii" vechiului cronicar rusesc Nestor, cari au izgonit pe Slavi din Dacia, Fessler scrie între altele:
„Aceşti Vlahi, pe cari noi îi numim în genere Valahi nu sunt, precum crede Schlozer, descendenţii Thracilor, Dacilor şi Geţilor, ci urmaşii coloniştilor aduşi de Traian în Dacia şi mutaţi de Aurelian în Moesia, din care cauză ei se numesc şi în limba lor Români (Rumunje). Vechii Geţi aveau limba lor proprie, pe care o învăţase şi Ovidiu în decursul exilului său, făcând în ea chiar şi versuri, dar e sigur că Schlozer n'a putut afla despre această limbă niciodată nimica. Limba de azi a Românilor este un amestec al limbei latine cu slavona veche. Nu e locul aici ca să arătăm cum s'au reîntors aceşti Români iarăşi peste Dunăre în Valahia...
Acest popor poate număra astăzi milioane în Valahia, Moldova, Transilvania şi Ungaria. Dar pe timpul când Slavii dunăreni (fiind alungaţi spre Nord) au întemeiat Novgorodult rămăşiţele Românilor, sau fie chiar ale Dacilor şi Geţilor, cum crede Schlozer, n'au fost, de sigur, atât de număroase... ca să poată alunga pe Slavii dela Dunăre. Slavii Anţi locuitori la Dunăre au fost un popor viteaz şi număros; oricât de viteji să fi fost însă Românii rămaşi în Dacia şi Moşia, ei ar fi trebui, să-şi piardă naţionalitatea, împreună cu Hunii subt Gepizi, şi cu Hunii şi Gepezii împreună subt Avari... Şi dacă s'ar fi întâmplat aceasta atunci, Nestor ar fi atribuit-o de sigur Avarilor, atât de mult urîţi de el, iar nu Vlahilor, Dacilor sau Geţilor. Deci aceşti Vlahi, despre care Nestor ne spune că au alungat pe Slavi, au putut fi Romanii răsăriteni de pe timpul lui Mauriciu cari vorbeau, precum o dovedesc şi numele lor latinizate, mai mult latineşte decât greceşte, şi pe cari Slavii de asemenea îi numesc Vlahi, Wălsche, Voloszky, şi a căror expediţii peste Dunăre au putut provoca şi emigrări". Cu toate că Fessler este, precum vedem, unul dintre primii istorici erudiţi cari nu cred în dăinuirea elementului roman în Dacia lui Traian, totuşi, din cele afirmate de dânsul în alte părţi ale istoriei sale, putem deduce că o astfel de dăinuire a fost posibilă. Căci vorbind despre etnografia Pannoniei şi Daciei, după căderea imperiului lui Attila şi împărţirea lui între Ostrogoţi şi Gepizi, dintre cari cei dintâi ocupară Pannonia, iar cei de-al doilea Dacia Traiană şi chiar şi părţi din Dacia Aureliană (Moesia Superioară), el scrie că printre aceste popoare mai locuiau încă autohtoni : Pannoni, Illyri şi Daci, iar în oraşele şi cetăţile de margine Romani şi Români (Romer und Rumunier), asupriţi de noii lor stăpânitori şi părăsiţi de mai marii lor fără nici un ajutor".
Pe unii din aceşti „Romani aduşi Ia sapă de lemn" (zu Grunde gerichteten Römer), Fessler îi crede că au făcut parte şi din cetele ciudatului „comite Peţa, regele bandiţilor Scămari", — suntem încă înainte de vremea „cavalerilor hoţi" — despre care aflăm dela istoricii lordanes, Menander şi Theophanes că, pe la începutul domniei împăratului Justinian I, a răspândit groaza pe amândoi ţermurii Dunării şi că a ocupat şi cetatea „Turris Herta" dela Nordul ei.
Aurel A. Mureşianu - O nouă contribuţie la istoria Românilor în evul mediu, Ţara Bârsei, 1936