Iluzia dacică

Publicat de Aurel Băjenaru, 15 Decembrie 2024
Timp de citire: 38 minute

Formarea poporului român, a Vlahilor din romanii Daciei Aureliene (de la sud de Dunăre) este confirmată mai jos în istoria nașterii și propagării mitului Dacia de Aurel A. Mureşianu, (n. 15 iulie 1889, Brașov, Austro-Ungaria – d. 18 septembrie 1950, Orașul Stalin, România), fiul lui Aurel Mureșianu, primul ziarist profesionist din Transilvania și redactor-șef al Gazetei de Transilvania, un istoric și publicist cu o bogată activitate culturală.

În rezumat vă prezint ca introducere concluzia lucrarii lui Aurel A. Mureşianu, unul dintre cele mai elocvente capitole ale demitizării istoriei noastre naționale falsificate de obsesia "dacismului":

"Ce mai rămâne deci din „dacismul" neamului nostru românesc? — O simplă iluzie cauzată de predilecţia primilor organizatori politici ai Europei, a Romanilor, pentru numele simbolice ale grupurilor de popoare pe care le-au supus, cel puţin în parte, ordinei şi civilizaţiei latine."

° ° °

Iluzia dacică
de Aurel A. Mureşianu
III.

Teoria istorică privitoare Ia epoca ante-romană a ţinuturilor locuite de Românii din Nordul Dunării, formulată de învăţaţii noştri din a doua jumătate a veacului trecut — mai ales pe temeiul cercetărilor germane — se rezumă în următoarele: „Dacii popor de neam thrac (din familia indo-europeană), înfiinţară înainte de miezul secolului I-iu î. d. C , sub regele lor Burvista (Boerebistas) un regat puternic, între Nistru şi Tisa, care-şi întinse curând stăpânirea şi peste Dunăre, în părţile thrace şi illyrice la hotarele romane, cum şi spre Apus până la poalele Alpilor, spre răsărit până la gura Niprului.

Această unire a neamurilor thraco-illyrice din ţările dunărene făcea din regatul lui Burvista un vrăjmaş primejdios al Romei. Contra vecinului ameninţător, Cesar proiectă o expediţie, care însă fu zădărnicită prin moartea lui. Urmaşul seu Octavian August (43 î. d. C. — 14 d. C), întinzând stăpânirea Romei până la Dunăre, trimise o oaste în Dacia spre a pedepsi pe nepaşnicul vecin care neliniştea noua cucerire: era prima oaste romană ce călca atunci pământul Daciei". (Dimitrie Onciul, Din istoria României, p . 2).

Supunând din nou unei analize critice toate izvoarele istorice vechi şi luând în considerare şi ultimele rezultate ale cercetărilor arheologice şi etnologice, ajungem la convingerea că cele înşirate mai sus nu mai sunt astăzi decât o frumoasă poveste. Mai întâi de toate a vorbi de o Dacie, ca stat politic şi naţional în înţelesul de astăzi, pe timpul lui Iuliu Caesar, este un anahronism. înainte de pătrunderea noţiunilor politice şi juridice romane în Nordul Europei, n'au existat aici state cu nume generice speciale şi cu hotare fixe; n'a existat o Dacie, precum n'a existat nici o Germanie.

Amândouă aceste numiri au fost inventate şi întrebuinţate numai de Romani. înainte de cucerirea romană n'a existat decât tribul „Gheri-manilor" (numire celtă care cuprinde în sine cuvântul războiu = franţ: guerre, engl: war) şi popoarele dacice (Dacorum gentes), răspândite pe imensul cuprins dintre „pădurile herţinice" şi Marea Neagră, subt care însă Romanii nu înţelegeau numai pe Dacii propriu zişi, ci şi pe celelalte neamuri germanice, celte şi sarmatoslave cu care erau amestecaţi.

„Dacia" politică a fost o creaţiune pur romană şi independentă de aşa zisul popor al Dacilor, care după cucerirea Transilvaniei fu aproape cu totul expatriat, alungat peste munţi sau colonizat în provinciile din dreapta Dunării, fără îndoială pentru a împlini şi golurile pricinuite prin strămutarea în noua provincie cucerită a „nesfârşitei mulţimi de oameni din toată lumea romană" (infinitas copias hominum.... ex toto orbe romano).

Înainte de epoca împăratului Traian în zadar vom căuta deci pomenirea ţării Dacia Ia vre-un istoric sau geograf al anticităţii. Nu o cunoaşte nici Strabon, deşi vorbeşte mult despre Daci şi depre Geţi. Nici chiar Pliniu ceî bătrân, care a trăit numai cu un sfert de veac înainte de Traian, nu ştie nimic despre existenţa unei ţări cu numele Dacia, deşi face o scurtă descriere geografică a ţărilor din Nordul Dunării, înşirând între „popoarele schitice" (Scytharum gentes) de acolo şi pe „Geţii numiţi de Romani Daci" (Ist. Nat., IV, 25). Numai Florus întrebuinţează odată (Epitome, III. 4) cuvântul Dacia, vorbind despre apropierea de „pădurile Daciei" a proconsulului Curio, învingătorul Dardanilor, în deceniul al 8-lea înainte de Hr. (Curio Dacia tenus venit sed tenebras saltuum expavit). Florus a fost însă contimporanul lui Traian şi a întrebuinţat expresiile geografice ale timpului său. Tot aşa şi geograful Ptolemeu care a scris după întemeierea Daciei romane.

Nici scriitorii elini de dinainte de Traian cari pomenesc de atâtea ori pe „Geţii" din Nordul Dunării, nu ştiu nimic despre existenţa unui stat care să poarte numele Geţia sau Dacia. Pentru toate ţinuturile dela Răsărit şi Miază-noapte ale Peninsulei Balcanice ei nu au decât o singură numire generală, geografică iar nu politică, aceea de Tracia (Thrake sau Threike). Această numire scriitorii vechi o dădeau însă şi ţinuturilor din Nordul Dunării. Ba în cele mai vechi timpuri Elinii numeau astfel tot Nordul şi Răsăritul Europei până la „Hyperboreii" de lângă Oceanul nordic şi până la munţii „Rhiphei" (Uralii). Tracia era în vechea mitologie greacă numele unuia dintre cele patru continente ale lumii de atunci şi împreună cu Asia, Lybia şi Europa, erau toate patru considerate ca fiice ale lui Okeanos, Europa cuprinzând numai partea de Vest a continentului nostru, iar Tracia jumătatea lui de Răsărit.

De aceea numeşte şi Ştefan Bizantinul pe Schiţi „popor tracic". Homer vorbeşte despre crivăţ ca venind din Tracia (Iliada, IX, 5), iar Virgil, imitând pe Elini, numeşte „thrace" (Threiciae.... Amazones) pe Amazoanele din regiunea râului Hypanis, Donul de astăzi (Aeneida, XI, 659). Am văzut şi pe Herodot punând pe „Geţi" între Traci şi atribuind obiceiuri trace şi Agathyrzilor, şi pe Trogus-Iustin, Diodor şi Polyainos numind „rege al Tracilor" pe Dromihaites cel din Nordul Dunării. Cuvântul trac a avut tot acelaşi sens vag şi nehotărît la Elini ca şi cuvintele schit, celt şi get.

Tracia politică de mai târziu, cu hotare definite între Macedonia, munţii Haemus (Balcani) şi Marea Egee a fost, ca şi Dacia dela Nord, tot o creaţiune a Romanilor.

De aceea nu trebue să ne mirăm văzând pe marele cuceritor din Nordul Dunării Burevista, fiind numit în cea mai autentică inscripţie contemporană grecească — vestita laudă a lui Acornion din Dionysopolis (colonie greacă dela Marea Neagră spre Nord de Varna de astăzi) — „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii Thraciei" (Getica, p. 81). Izvoarele latine nu-l cunosc decât ca rege al „Dacilor". Strabon care ne spune de altfel că „Grecii numeau Traci şi pe Geţi" (Geografia, VII, 3), scrie despre „Getul" Burevista că „a supus pe cele mai multe popoare vecine, stăpânirii Geţilor" (Ibidem). Cu toate acestea izvoarele latine vorbind despre supuşii lui, între cari erau şi Celţi şi Suevi (Buri) şi Illyri (Pannoni) şi de sigur şi Slavi (mai ales în Carpaţii nord-estici), nu-i numesc decât în general „Daci". Am atras atenţiunea şi în capitolul precedent asupra obiceiului de atunci de a se da şi popoarelor supuse numele cuceritorilor. O nouă mărtuire în acest sens găsim şi la Ammian Marcellin care, vorbind despre războinicii Alani, „vechii Massageţi", ne spune că „au slăbit prin multe biruinţe şi pe popoarele vecine, încorporăndu-le şi pe ele numelui lor propriu generic naţional" (Istoria XXXI, 2).

În categoria numelor generale şi colective — sau am putea zice chiar fictive — de popoare ale anticităţii, trebue deci să aşezăm şi pe acela al „Tracilor", procedând totodată şi la o fundamentală revizuire a întregei teorii linguistice şi etnografice, formulate în deceniile din urmă în jurul acestui enigmatic nume. Am văzut în cele expuse mai sus, şi există şi alte nenumărate dovezi, că numele Trac a fost întrebuinţat în primul rând în sens geografic. Având în vedere marele amestec de rase din regiunile care au format şi atunci „bulevardul" Europei ar fi şi absurd a ne gândi la o unitate şi omogenitate etnică şi linguistică pe uriaşa făşie de pământ, care forma Tracia vechilor Elini. Strecurarea lentă dar continuă de elemente etnice aparţinătoare raselor din Nordul şi Răsăritul Europei a trebuit să aibă loc şi în vremurile preistorice, precum o constată de altfel din ce în ce mai lămurit şi arheologia. Toate rasele principale ale Europei de astăzi au fost mai mult sau mai puţin reprezentate şi în etnografia acestei „Tracii", care se întindea până în regiunile Boemiei de astăzi şi ale Vistulei.

Un rol însemnat a jucat în regiunile ei, în epoca republicei şi a imperiului roman, şi marea şi puternica rasă a Celţilor, care a lăsat atâtea urme şi pe plaiurile României de astăzi şi mai cu seamă ale Transilvaniei. Unul din cele mai temute triburi ale acestor Celţi, recunoscute ca atari aproape unanim de toţi scriitorii vechi, au fost Scordiscii, cari locuiau aproximativ pe teritoriul Serbiei vechi. Iată însă ce ne spune despre aceştia L. Annaeus Florus în Cartea III, cap. 3. a. Istoriei sale: „Cei mai feroci dintre toţi Tracii au fost Scordiscii" (Saevissimi omnium Thracum Scordisci fuere). Dar subt numele de Traci în înţeles geografic întâlnim şi popoare germanice. Sunt mai întâi de toate Burii, despre cari Dion Cassiu ne spune că au fost „aliaţi ai Dacilor" în timpul luptelor lor cu împăratul Traian (Istoria romană, LXVIII, 8). Tot un „Trac" în înţeles geografic a fost şi împăratul Maximin, născut în „Tracia" dintre Dunăre şi Balcani, din tată got şi mamă alană.

Iornandes reproduce din istoria lui Symmachos şi o anecdotă interesantă din viaţa acestui împărat, pe care nu-l uită în scrierea sa „pentru ca să arete că naţiunea Goţilor a ajuns în imperiul roman până la cea mai înaltă treaptă" (De origine actibusque getarum, Cap. 15). Iornandes citează însă şi nişte vorbe ale împăratului Septimiu Sever (193—211 după Hr.), care se adresează lui Maximin cu cuvintele „măi Trace"! Iuliu Capitolin ne spune în biografia acestui Barbar ajuns pe tronul Cezarilor, că el îşi cumpărase proprietăţi în locul său natal din „Thracia", unde „stătea în legături continue cu Goţii, cari îi erau foarte devotaţi ca unui connaţional al lor".

Originea aceasta a împăratului Maximin, care de altfel n'a putut domni decât scurt timp, o trădează şi înfăţişarea şi statura lui uriaşe — măsura „opt picioare" în înălţime — precum şi firea sa nordică extraordinar de fioroasă şi crâncenă. „Nu s'a pomenit niciodată un monstru mai grozav pe acest pământ" — scrie Capitolin. Numele de Maximinus Thrax (Maximin Tracul), cu care acest împărat e cunoscut în istorie şi care nu este o poreclă naţională ci numai pur geografică, a indus însă în eroare pe mulţi aderenţi convinşi ai purităţii şi unităţii naţionale traco-geto-dacice, cari vor fi privit de sigur şi în acest Goto-Alan, ridicat din simplu călăraş roman la culmi nebănuite, un strămoş autentic al Românilor de astăzi.

În ce priveşte numirea de Traci dată rasei cele mai numeroase din întreg cuprinsul geografic al Traciei eline, trebue să constatăm cu regret că s'a abuzat prea mult de ea, deoarece ştiinţa nu s'a pronunţat încă definitiv asupra ei. Tot ceeace s'ar putea spune cu mai multă sau mai puţină aproximaţie este constatarea banală că Tracii au aparţinut „familiei indo-europene", definiţie vagă şi astăzi din ce în ce mai discutabilă, întrucât ştiinţa antropologiei a ajuns la constatarea că n'a existat niciodată o unitate absolută la rasele Europei care au fost şi sunt într'un continuu proces de transformare, migraţiune, acomodare şi fuziune şi că deci această unitate absolută n'a putut exista nici la pretinsul popor tracic.

Cel mai mare cercetător şi comentator al instituţiunilor şi al monumentelor epigrafice romane, renumitul Mommsen, constata prin anii 70 ai veacului trecut că din cauza dispariţiei totale a „idiomului" trac „nu se mai poate stabili nici măcar locul ce se cuvine acestuia în arborele genealogic al popoarelor".

O încercare nouă de a stabili „naţionalitatea" Tracilor, supunând unui studiu linguistic comparativ numele şi celelalte cuvinte "trace", păstrate de scrierile şi monumentele vechi, au făcut-o prin anii 70—80 ai veacului trecut învăţaţii străini Roesler şi Tomaschek, fără a ajunge însă, precum vom vedea, la rezultate satisfăcătoare. La noi a abordat această temă regretatul Haşdeu. Şi Robert Roesler — un ziarist austriac cu cunoştinţe istorice frumoase însă cu fire de polemist tendenţios şi adversar al Românilor — a trebuit să constate că „Tracii" (inclusiv Geţii şi Dacii) se apropie în limbă şi obiceiuri mai mult de popoarele nordestice ale Europei, de Schiţi şi de Sarmaţi. Pe aceştia din urmă el îi socotea însă, fără deosebire, de Iranieni (Ario-Europeni).

Roesler citează şi interesantul pasaj al celebrului medic Galenus (De temperamentis, II, 6), care scrie că „atât Celţii cât şi Germanii precum şi toate neamurile tracice şi schitice" au părul „deschis" (blond). Cu mai multă competinţă, şi în primul rând din punct de vedere filologic, a tratat chestiunea! „limbei" trace profesorul dela universitatea din Graz, Wilhelm Tomaschek. Aproape tot rezultatul pozitiv al cercetărilor sale se reduce la simpla constatare a "indo-europenismului" pretinsei „naţiuni" trace. El singur declară că n'a putut explica decât "jumătate" din cuvintele trace şi şi pe acestea numai cu o „exactitate aproximativă" (halbwegs richtig).

„Ceeace a rămas din limbile Haemus-ului — scrie el — sunt puţinele cuvinte, „glosse", fără legătură între ele şi pe lângă aceasta transmise greşit şi apoi nume proprii, a căror înţeles nu poate fi găsit decât cel mult printr'un fel de divinaţiune" .

O constatare generală şi nediscutabilă a acestui învăţat este însă deosebirea între „caracterul fonetic" al cuvintelor „dace" din Nordul Dunării şi al celor „trace" propriu zise dela Sud; cele dintâi „apropiindu-se mai mult de ginţile europene, iar cele din urmă prezentând foarte puternice acorduri arice".

Prezenţa uneia şi aceleiaşi rase la Sudul şi la Nordul Dunării — am văzut pe Celţi, pe Bastarni şi pe Geţi locuind şi de o parte şi de alta a fluviului — nu implică deci identitatea de rasă a tuturor „Tracilor" vechilor Elini şi nici a tuturor „Geţilor" şi cu atât mai puţin a tuturor „Dacilor" de mai târziu ai Romanilor, locuitori pe întinsul teritoriu al Europei de mijloc, dela Dunăre şi până la Vistula, unde apar resfirate şi număroasele „dave" cu care stătea în legătură, după cum credea Strabon (VII, 3), şi numele lor. Am mai văzut în cap I. al acestui studiu că numirea caracteristică a oraşelor din „Tracia" de Sud era bria, cuvânt pe pe care nu-l întâlnim la Nordul Dunării.

Faptul că Herodot nu vorbeşte nicăiri precis despre Tracii dela Nordul Dunărei, aşa precum ei apare în alte izvoare vechi, a făcut pe mulţi istorici să interpreteze greşit un pasaj din Dion Cassiu şi să caute ţara de origine a Tracilor şi a Dacilor în munţii Rhodope, la Răsărit de Macedonia. In această cursă a căzut şi marele nostru învăţat Haşdeu. Vorbind despr luptele din arenele dela Roma, cu ocazia triumfului lui Iuliu Caesar, dintre cetele de Daci şi Suevi, prisonieri de război, Dion Cassiu spune, desigur după un izvor mai vechiu, că „cei de dincolo de Dunăre se numesc Daci, fie că sunt Geţi sau Traci, care se trag din Dacii cari locuiau odinioară în munţii Rhodope". (Istoria, LI, 22). De fapt şi Tucidide aminteşte într'un loc (Războiul Peloponez, II, 96) pe „Dii" din munţii Rhodope. Cei ce au dat o astfel de interpretare lucrului n'au cetit cu atenţiune pe Dion, care cu câteva rânduri mai 'nainte, voind să explice ce fel de neam sunt acei Daci, scrie hotărît că „sunt oarecum Schiţi". Tot între Schiţi aşează Dio şi pe Bastarni (Ibidem, cap. 23). Unde s'a pomenit însă ca Schiţii să fie arătaţi :ca venind dela Sudul, iar nu dela Nordul Dunării?

„Tracii —scrie Haşdeu — dintre cari Dacii formau o simplă fracţiune, au venit cei din urmă (în Europa), astfel că abia au putut apuca colţişorul sud-ostic al continentului, toate celelalte regiuni fiind ocupate" (Ist. Critică, voi. II, p. 42). După Haşdeu Dacii n'ar fi pătruns, mai târziu peste Dunăre, decât în ţinuturile dela Vest de Olt şi în partea de Vest a Transilvaniei. Haşdeu ştia însă că cele mai multe „dave" se găseau la Răsărit de Olt. Cum îşi explica el aceasta ? „La prima vedere — scrie el — s'ar părea că terminaţiunea „dava" ar fi semnificat „oraş dacic", cu atât mai mult că Grecii şi Latinii numiau pe Daci „Davi.... această hipoteză, foarte naturală şi foarte vechia, se înlătură cu totul prin simpla consideraţiune că urbile cu „dava", se aflau în Sarmaţia, în Mesia... şi spre răsărit de Olt, adecă afară din teritoriul dacic propriu zis... Prin consecinţă, dava nu poate fi „dacic" (Ibidem p. 61).

Căutând însă originea cuvântului dava Haşdeu ajunge şi el la vechea părere a unor învăţaţi, că el derivă din limbile turanice, în cari şi astăzi cuvântul davu, tav sau tau însemnează munte, precum alt cuvânt de origine turanică, teba, întrat până şi în limba Sabinilor vechi, descendenţi ai Pelasgilor, a însemnat după mărturisirea lui Varro (De agricultura, III, 1), întocmai ca şi cuvântul tepe din albaneza de astăzi: movilă. Nepresupunând că aceste cuvinte au pătruns în Europa prin Schiţi — căci pe aceştia el îi credea Iranieni curaţi — Haşdeu era de părere că ele sunt „o moştenire din acea ultra-immemorială epocă, când popoarele ariane nu intraseră încă în Europa, pe care o ocupau triburi turanochamitice".

Contrar părerii lui Tomaschek care deduce cuvântul dava, în mod hazardat, dela sanscritul dhe = a aşeza, dându-i înţelesul de „aşezare", „sat" s'a constatat că „davele" erau fără excepţii fortificaţii şi întărituri făcute pe locuri ridicate şi pe dealuri.

Chiar şi Pârvan, care în linii generale admite etimologiile lui Tomaschek, scrie între altele: „Fie în munţii Sebeşului, fie pe „dealul Zânei" dela Turda, fie în alte locuri nesăpate, ca la Odorhei, cetăţile dace sunt aşezate pe înălţimi, iar nu jos în câmpie. Nu cunoaştem până acum nici o fortificaţte cu ziduri, ridicată de Daci la câmp. Aşa sunt însă aşezate — pe platouri înalte — şi cele mai multe oppida şi castella celtice, din Boemia şi până în Franţa" (Getica, p. 473).

Un exemplu clasic avem în Deva noastră din Transilvania care, situată pe un deal înalt şi prăpăstios, a fost una dintre cele mai formidabile şi inaccesibile cetăţi şi care este singura rămăşiţă a davelor schito-dace din Ardeal, pe când la Nord de Carpaţi s'au păstrat mai multe.

„Toate oraşele cu finalul dava — scrie Haşdeu — au fost clădite pe locuri ridicate, pe dealuri, pe coline, corespunzând litteralminte numirilor germane cu terminaţiunea berg, celor slavice cu gora, celor franceze cu monta. Haşdeu aduce şi câteva exemple lămuritoare.

Şi Pârvan admite teoria expansiunii „Traco-Geţilor" dela Sud spre Nordul Europei, el o aşează însă la sfârşitul epocei de bronz, ceva mai târziu decât arheologul german Kossinna care face pe „Carpodaci — numiţi aşa de el — ramul cel mai nordic al marei familii a Tracilor" să ocupe regiunile Poloniei de astăzi, pornind din Ungaria (de astăzi) începând cu sfârşitul Bronzului II, adecă pe la anul 1500 înainte de Hristos.

Contrar părerii lui Haşdeu asupra expansiunei teritoriale dela Nord a Dacilor, cei mai mulţi dintre istoricii români, îi caută şi îi aşează tocmai acolo unde apar la geografii cei vechi şi numirile de localităţi terminate în „dava". Pe acestea le întâlnim însă şi în ţinuturile „Sarmaţilor", despre cari am văzut că însuşi Iuliu Caesar ne spune că erau împreună cu Dacii vecinii dela Răsărit ai Germanilor. Vasile Pârvan prezintă expansiunea geto-dacă în Europa astfel: „Neamurile daco-getice, cu aşezările lor caracteristice numite davae, s'au întins din vremi immemoriale spre Nord, până în Silezia, în Posen, în Galiţia şi Podolia, iar spre Sud-Vest, năvălind peste Thraci, până în Rhodope şi pe valea Măritei trecând chiar dincolo de Hellespont în Asia Mică (Getica p. 42). Din cele arătate până acum ştim însă că aceste ţinuturi „geto-dace", sau mai bine zis „daco-sarmate" erau locuite de mai multe neamuri de origine cu totul diferită. Am văzut şi pe Tacit vorbind despre diferitele popoare şi limbi ale „Sarmaţiei" de Nord.

Însuşi Pârvan e nevoit să constate că „cantitatea de vase celtice aflătoare în Dacia este enormă" (Getica, p. 561). Am văzut pe cuceritorii schiţi stăpânind Transilvania cu sute de ani înaintea erei noastre şi lăsând urme până şi în numele „Daciei". Am văzut apărând în mijlocul „Dacilor" şi tribul războinic germanic al Burilor, cei mai de seamă aliaţi ai lui Decebal în războaiele sale cu Romanii. Am văzut şi pe puternicii Bastarni „celto-germani" ocupând amândoi ţermii Dunării şi am văzut pe Sigunii şi pe Sarmaţii „medici" pătrunzând până la Tisa şi punând în mişcare şi pe strămoşii Slavilor din stepele ruseşti.

Admiţând chiar o unitate de limbă la locuitorii autohtoni şi principali ai regiunilor „dace" din Nordul Dunării şi chiar şi a unei părţi a regiunilor „trace" din Sudul ei nu trebue să pierdem din vedere că provincia Daciei cu hotarele ei, fixate mai întâi de Romani, nu cuprindea decât o parte mică a teritoriului ocupat în Europa de mijloc de aceşti autohtoni. Romanii n'au tras graniţele Daciei lor după vre-o normă etnografică ci pur şi simplu după nevoile lor strategice. Faptul că hotarele politice ale Daciei romane — iar nu ale „regatelor" lui Burevista şi Decebal — coincid mai mult sau mai puţin cu hotarele etnice ale poporului românesc de astăzi, au făcut pe unii învăţaţi germani să creadă în existenţa unei „naţiuni" dace puternice şi compacte, care romanizându-se ar fi contribuit la formarea poporului românesc. Acesta era şi argumentul principal al acelora dintre învăţaţii străini cari admiteau continuitatea istorică a Românilor în Dacia. 1)

Renumitul geograf german Kiepert, un aderent al teoriei rămânerii şi mai departe în Dacia a unei părţi a locuitorilor „romanizaţi" scrie: „hotărîtor în această chestie este faptul valorificat de mine în repetate rânduri a coincidenţei aproape complete a teritoriului linguistic românesc de astăzi cu hotarele ţării şi ale provinciei Dacia".

Risipită pe un teritoriu imens — ceeace o confirmă şi ultimele rezultate ale cercetărilor arheologice — rasa primitivă şi fundamentală a grupului de popoare „traco-dacic" n'a format o naţiune compactă „între Nistru şi Tisa", precum se credea până acum, şi din această cauză ea a şi dispărut în curând din istorie.

Numai numele Daciei a supravieţuit poporului propriu zis „dac" şi numai în înţeles geografic iar nu etnic-naţional. Decăderea politică şi naţională a Dacilor propriu zişi începe de altfel cu un veac şi mai bine înainte de Traian şi ea era un fapt împlinit chiar încă pe timpul Iui Strabon. „Acest popor — scrie Strabon — pe care îl ridicase atât de mult Burevista, a căzut cu totul prin revolte şi prin Romani". (Geografia, VII, 3).

Prima lovitură puternică le-a dat-o însuşi împăratul August, al cărui general Lentulus, „nu numai a învins dar a şi nimicit pe Daci" (Florus, IV, 12). Din ştirile păstrate de Dio Cassiu şi alţi autori vechi reiese lămurit că regatul lui Decebal n'a fost decât o confederaţie a tuturor Barbarilor dela Nordul Dunării de jos împotriva Romanilor. De altfel sistemul acesta al alianţei diferitelor popoare barbare împotriva Romei a fost practicat şi mai târziu.

După toate aceste constatări nu trebue să ne mai mirăm de rolul neînsemnat pe care-l vor juca „Dacii" propriu zişi, după înfiinţarea provinciei romane a Daciei. Dacă aceşti Daci ar fi fost un popor atât de puternic şi singura naţiune stăpânitoare a ţării lui Decebal, atunci ar fi fost firesc ca în războaiele următoare ale Barbarilor în contra Romei să o vedem ridicându-se din nou cu putere pentru recâştigarea patriei pierdute. Ce vedem însă, dimpotrivă? După abia o jumătate de veac de stăpânire romană în Dacia, Barbarii formează, în frunte cu Marcomanii suezi (germani), o nouă şi formidabilă coaliţie împotriva imperiului roman. In acest război, care ţine dela anul 167 şi până la anul 177 d. Hr., şi în decursul căruia provincia Dacia a fost devastată aproape complect se amintesc toate popoarele principale din Nordul imperiului, însă nu ni se spune nici un cuvânt despre „Daci". Iată după istoricul Capitolin numele tuturor acestor popoare şi triburi: Marcomanii, Nariscii, Hermundurii, Quazii, Suezii, Sarmaţii, Latringii, Burii, Victofalii, Osii, Coboţii, Roxolonii, Bastarnii, Alanii, Peucinii şi Costobocii (Capitolin, Marcu Aureliu, XXII).

Ştim că cele mai multe din aceste popoare locuiseră chiar pe teritoriul Daciei romane, sau în imediata ei vecinătate. Dar cum se explică faptul că Capitolin nu aminteşte nici măcar cu numele pe faimoşii Daci? Pentrucă Romanii înţelegeau, precum am văzut, subt numele „Dacilor" pe toate popoarele imperiului lui Burevista sau a regatului lui Decebal, în sens geografic şi colectiv.

Căci atunci când Capitolin vorbeşte în termeni mai generali despre „revoltele" acestor popoare pe timpul împăratului Antoninus Pius (138—161 d. Hristos), el le rezumă subt numele de „Germani" şi „Daci" (Commodus, XIII). Nici Eutropiu, care ne-a păstrat amintirea puternicei şi neobicinuitei colonizări romane în Dacia după ocuparea ei, nu mai aminteşte după aceea, între contrarii Romei, de loc pe Daci. Vorbind despre războaiele marcomanice el ne spune „cu Marcomanii s'au sculat Quazii, Vandalii, Sarmaţii, Suevii şi toată barbarimea" (Ist. VIII, 6).

Pe o parte a acestor Barbari, pe tribul vandalic al Astingilor îl vedem, după încheierea păcii „venind să locuiască în Dacia" (Dion Cassiu, LXXI, 11—12). Tot atunci împăratul Marcu Aureliu primeşte şi aşează în Dacia şi Quazi (Ibidem). O singură dată ne vorbeşte Dion Cassiu, tot în epoca acestor războaie, şi despre tratativele generalului roman Sabinianus „cu Burii" şi pentru primirea şi aşezarea în Dacia romană („Dacia noastră") a 12.000 de „Daci de peste hotare" (Dion Cassiu, LXXII, 3).

Între „Dacii" geografici dela Nordul Daciei politice romane apar însă din ce în ce mai mult triburile germanice. Aceste încep în deceniul al patrulea al veacului 3 după Hristos un nou război de coaliţie împoriva imperiului roman. In anul 250 d. Hr. Barbarii năvălesc asupra Daciei şi o cuprind în mare parte, sunt bătuţi însă şi respinşi de împăratul Decius. Acest împărat este însă numit într'o inscripţie bine cunoscută „dacicus maximus", deşi între năvălitori nu întâlnim nici-un „Dac".

Peste câţiva ani, în decursul domniei împăratului Gallienus (260—68), Dacia este iarăşi pierdută (Eutropiu, IX, 6), dar este din nou recucerită de împăratul Aurelian care „învinge pe Goţi... readucând, după mai multe războaie fericite, stăpânirea romană iarăşi Ia hotarele ei de mai înainte" (Eutropiu, IX, 9). In marele triumf care se ţine la Roma spre glorificarea strălucitelor învingeri ale împăratului Aurelian asupra Barbarilor dela Vest şi a celor din Nordul Dunării sunt purtaţi în grupuri distincte şi prizonierii tuturor popoarelpr vrăşmaşe mai de seamă care au luat parte la aceste lupte. Istoricul Flavius Vopiscus ne înşiră şi numele lor: „Goţi, Alani, Sarmaţi, Franci, Suevi, Vandali şi Germani" (Aurelianus, XXXIII), numele Dacilor nu se aminteşte însă nicăiri. Aurelian este în cele din urmă silit să renunţe a apăra mai departe Dacia şi să retragă legiunile romane şi pe dregătorii romani din ea şi să-i aşeze în drepta Dunării, în Moesia de mijloc (media Moesia), „numind-o de aici înainte Dacia.... care acum se află în dreapta Dunării precum mai 'nainte fusese în stânga ei" (Eutropiu, IX, 9).

Cu câţiva ani mai târziu împăratul Probus (276—282) poartă din nou lupte crâncene şi victorioase cu Barbarii de peste Dunăre. Amintind aceste lupte istoricul Vopicus înşiră între duşmanii Romei pe : „Sarmaţi, Gautuni (Greutungi?) şi Vandali" (Probus, XVIII), despre Daci nu spune însă nimic. Dela acelaşi autor mai aflăm că „Probus a colonizat pe teritoriul roman şi 100.000 de Bastarni, cari cu toţii s'au dovedit credincioşi Romanilor. Cu ocazia marelui triumf al lui Probus la Roma nu întâlnim între prizonierii popoarelor dela Dunăre decât numai pe Sarmaţi (Ibidem, XIX).

După vre-o treizeci de ani, Constantin cel Mare (306—337) poartă iarăşi lupte victorioase cu popoarele de dincolo de Dunăre, construind şi un pod de piatră peste Dunăre, şi învingând şi zdrobind pe însuşi teritoriul vechei Dacii romane, deoparte pe „Sarmaţi", iar de alta pe Goţii năvălitori şi asupra acestora şi asupra imperiului. Armata îi acordă în două rânduri titlul de Sarmaticus. Nicăiri însă nici un cuvânt despre Daci.

Eutropiu care fusese şi secretar al lui Constantin cel Mare scrie că pe timpul său „câmpiile (agri) Daciei vechi erau ocupate de Taifali, Victofali şi Tervingi" (Ist. VIII, 2). Câteva decenii mai în urmă, când Barbarii năvălesc adânc în imperiul roman, asediind şi Thessalonicul, aceşti Taifali pătrund şi în Dacia Aureliană din dreapta Dunării. Sextus Aurelius Victor ne spune că pe timpul împăratului Graţian (375—383) această Dacie a devenit» împreună cu Tracia" „o a doua patrie a Goţilor, Taifalilor şi şi mai înspăimântătorilor Huni şi Alani" (Epitome, 47).

Cu toată confuziunea ce să făcea încă şi acum între diferitele popoare barbare din regiunile Dunării şi ale Mării Negre

(Eusebiu vorbeşte în „Viaţa lui Constantin cel Mare" despre războiul dintre Goţi şi Vandali ca despre un război dintre „Schiţi şi Sarmaţi". Zosimos numeşte pe Goţii cari au atacat Dacia în anul 248 „Carpi", iar Kedrenos şi Zonaras „Schiţi", cu care titulatură onorează mai târziu şi pe Huni.),

totuşi bate la ochi faptul că, după abia un secol şi jumătate de stăpânire romană în Dacia, „Geto-Dacii" dispar aproape fără urmă din istorie, cu toate că colonizarea efectivă romană n'a atins în această perioadă de timp decât o parte mică a teritoriului „dacic" de odinioară, adecă numai Banatul, Oltenia şi partea apuseană a Transilvaniei. Se putea întâmpla aceasta dacă ei ar fi format un popor „mare", „puternic" şi „unitar ca neam"?

Trăind cei mai mulţi în afară de hotarele provinciei romane numai o parte au ajuns în contact cu viaţa romană a coloniilor ei; deci o romanizare în înţeles mai larg a Dacilor nordici în acest scurt timp, în care Dacia a avut în urma deselor războaie şi pustiiri pierderi însemnate şi a trebuit să fie colonizată din nou, este exclusă. Toată această „romanizare" nu se reduce decât la o romanizare anterioară a unei părţi a locuitorilor din Illyria, Macedonia, Dardania, Moesia şi Tracia de Nord, cu cari Romanii au ajuns în contact cu sute de ani înainte de era creştină şi unde au găsit în parte elemente etnice înrudite „pelasgo-illyrice" care populaseră în vremuri preistorice şi coastele de răsărit ale Italiei.

Ce mai rămâne deci din „dacismul" neamului nostru românesc? — O simplă iluzie cauzată de predilecţia primilor organizatori politici ai Europei, a Romanilor, pentru numele simbolice ale grupurilor de popoare pe care le-au supus, cel puţin în parte, ordinei şi civilizaţiei latine.

Unii învăţaţi din evul de mijloc îşi formulaseră o idee mult mai clară şi mai corăspunzătoare adevărului asupra originei Românilor pe cari Barbarii nordici îi numeau Vlahi ca şi pe Latinii de odinioară. Aşa de pildă istoricul bizantin Chalcocondylas, deşi numeşte pe Români „Daci" — geograficeşte bine înţeles — totuşi, într'un pasaj bine cunoscut al istoriei sale, el scrie despre ei că „au o limbă asămănătoare cu a Italienilor.... obiceiuri romane" şi „nu se deosebesc cu nimic de Italieni în felul lor de trai, întrebuinţând şi aceleaşi arme şi aceleaşi unelte de casă". 1)

Tot „Daci" sau „Geţi" în înţeles geografic, numeşte pe Români şi învăţatul biograf al Regelui Matei Corvinul şi istoric al Ungariei, Bonfiniu. „Sarmaţii pe care-i numim Poloni şi Geţii pe care-i numim Valahi", scrie el în cartea I a Decadelor sale. Bonfiniu n'a voit însă nici decum să arete prin aceasta că Polonii ar fi Sarmaţi şi Românii ar fi Geţi şi prin originea lor etnică. Căci iată ce scrie el într'altă parte a istoriei sale : „Românii se trag din Romani ceea ce dovedeşte până astăzi limba lor care, cu toată aşezarea ei între diferitele neamuri ale Barbarilor, totuşi n'a putut fi stârpită până astăzi (extirpări non potuerit). Ei au populat regiunea de dincolo de Dunăre, pe care o locuiseră Dacii şi Geţii, iar pe cea de dincoace Bulgarii cari au ocupat-o în urmă venind din Sarmaţia. Românii sunt rămăşiţele legiunilor şi coloniilor aduse de Traian şi de ceilalţi împăraţi romani în Dacia" (Rerum Hungaricarum Decades, I., cart. 7.

Cine cunoaşte abuzul ce a continuat într'o măsură tot atât de mare şi Ia scriitorii bizantini în întrebuinţarea numelor geografice şi istorice în locul celor adevărate naţionale, sau ale popoarelor cuceritoare în locul celor băştinaşe, acela nu se va mai mira de loc că Românii nordici nu sunt amintiţi cu numele lor germano-slav de Vlahi decât destul de târziu. Nu ne vorbeşte şi în veacul al 12-lea Anna Comnena (1083—1148) despre „Sarmaţii, Schiţii şi Dacii" cu cari „ducele Tzelgu" pornea pe la 1083 cu război împotriva Romeilor (Bizantinilor) „din strâmtorile munţilor de dinsus de Dunăre", deci vădit din munţii sudici ai Transilvaniei? 2).

N'a avut şi Suidas în vedere numai înţelesul geografic al cuvântului când scria în lexiconul său: „Dacii cari acum se numesc Pecenegi"? Nu ne spune şi Nichita Choniates, care a cunoscut de aproape pe Români, că „Vlahii erau numiţi mai de mult (de către Bizantini) Mysi ?" Nu formase doar Dacia Aureliană centrul acestei Mysii? Cum se explică faptul că ceilalţi bizantini atribue faptele „Vlahilor" lui Nichita şi şi ai Francezului Geoffroy de Villehardouin, numai şi numai „Bulgarilor"?

Nu ne-o spune învăţatul Papă Inocentiu 111 (1198 —1216) că supuşi „ţării" lui loniţă Asan — numită de cei mai mulţi numai simplu „Bulgaria" — erau de origine „romană" ? Cei dintâi cari au încercat şi au şi reuşit în parte să creeze un popor mare, o naţiune unitară în regiunile Dunării de jos au fost Romanii. Nu este deci absurd de a atribui, în haosul etnografic de atunci al acestor regiuni, această nobilă misiune problematicelor neamuri care le locuiseră mai 'nainte şi dela care nu am moştenit doar decât unele cuvinte şi nume geografice ?

(Va urma.)

1)
(S'a susţinut că îmbrăcămintea poporului nostru ar semăna cu îmbrăcămintea „Dacilor" de pe columna lui Traian din Roma. A fost o părere influenţată de învăţaţii streini cari nu aveau cunoştinţe exacte despre portul Românilor. In întreaga Europă „dacică" şi „sarmatică" din epoca primului imperiu roman — deci şi la popoarele celte, germanice şi slave ale acestei regiuni — se răspândise costumul adus de Sarmaţi din Orient şi care avea foarte mare asemănare cu acela al Parthi-lor, războinicii „Schiţi" turanici cari au supus pe Perşi şi Mezi şi au întemeiat puternicul regat cu acelaşi nume, păstrând însă foarte mult din limba şi obiceiurile medo-persane. Avem în privinţa aceasta şi părerea marelui istoric Tacitus, eminentul cunoscător al popoarelor barbare din Nord-Vestul Europei. Vorbind despre îmbrăcămintea Germanilor bogaţi, Tacit — care avea în primul rând în vedere pe Germanii vestici şi nu răsăriteni — scrie că „aceştia se disting printr'o haină strânsă pe corp şi nu largă (non fluitante) ca „Sarmaţii şi Parthi" (De moribus Germanorum, 17)

Despre această asemănare a costumului Sarmaţilor cu al Parthilor ne vorbeşte şi geograful Pomponius Mela. De fapt regele Parthilor, Parthamas, înfăţişat pe celebrul relief de pe arcul de triumf al lui Costantin din Roma primind coroana din manile împăratului Traian, are o îmbrăcăminte identică cu aceea a supuşilor lui Decebal. In această modă generală introdusă de Sarmaţi în Europa de Răsărit trebue să căutăm explicaţia nu numai a uniformităţii costumelor „dace", dar şi a identităţii lor frapante cu costumele Barbarilor de pe columna împăratului Marcu Aurelia din Roma, care reprezintă războaiele sale cu Marcomanii şi Quazii, popoare germanice vecine şi aliate cu „Dacii" şi cu „Sarmaţii". )

2)
( Anna Comnena, ed. Du Fresne şi Du Cange, p. 188 — Despre „Schiţi" ne spune însăşi Anna Comnena că „vorbeau aceeaşi limbă cu Comanii" (ibid. p. 232). Ei erau deci Pecenegii, Paţinachii sau Bissenii, a căror urmă o intâlnim în Ţara Făgăraşului şi cu prilejul venirii Saşilor, când se vorbeşte de vestita „pădure a Blahilor şi Bissenilor" şi al căror nume îl păstrează până astăzi unele localităţi din Ardeal, precum este şi satul Beşineu de lângă Bistriţa numit de Saşi „Haydendorf" (satul Păgânilor). Despre „Sauromaţi" tot ea ne spune că fusese numiţi de cei vechi Mysi şi că acum „locuiau pe ţermul nordic al Dunării". Scriitorii bizantini mai vechi numeau însă Mysi pe locuitorii Daciei Aureliane. Aici ar trebui deci să înţelegem şi pe Români, a căror reîntoarcere ulterioară — în epoca invasiei bulgaro-slave în Dacia Traiană ar fi astfel confirmată şi de Anna Comnena. De obicei însă Bizantinii numeau „Sarmaţi" pe Slavi. In „Daci" istoricilor maghiari le plăcea să vadă pe Unguri. Ce fel de Unguri erau însă acei Daci cari locuiau în „regiunile bogate" de dincolo de Haem şi de Dunăre şi cari năvăleau tot de acolo „împreună cu Comanii" asupra Romeilor? (Ibid. p. 434—35 şi 452).)

Ţara Bârsei, 1 Julie 1933