Cover Image

IN DOBROGEA ACUM 100 DE ANI...

Publicat de Aurel Băjenaru, 25 Mai 2019
Timp de citire: 8 minute

După spusele bătrânilor şi din mărturisirile călătorilor streini, icoana Dobrogii care a fost se luminează ca într'o placă fotografică. O înfăţişăm cetitorilor, să vadă cum vremile, odată trecute subt cârma românilor, au schimbat faţa tinuturilor dintre Dunăre şi Mare. 

Ţara era un pustiu de ierburi peste cari ochiul luneca zile întregi până să descopere un copac de umbră, sau niscaiva aşezări omeneşti în vre-un fund de vale. lci-colo, întâlneai doar turmele ciobanilor români şi călăreţi turco-tătari, tăind valurile de burueni ca mânaţi de vânturile iuţi ale lui Miază-Noapte.

Nemărginitul lan de iarbă părea un covor nesfârşit ce tremura în- dogoarea soarelui de vară. Călăretul se cufunda cu totul în aceste desişuri necosite de om.

Către sfârşitul lui August, peste tristele şi mutele singurătăţi de burueni uscate, se încingeau focuri de nu ştieai cum şi de unde s'au pornit: Poate dela vreo vatră de popas, o scânteie de ciubuc, poate dela scăpărarea unui fulger. Vântul purta vălvătăile de colo-colo  şi timp de o lună, Dobrogea părea învăluită într'o trâmbă de flacări şi fum.

Aşa a văzut-o un drumet francez într'o zi de vară prin 1850 şi ceva (doctorul Camille Allard). Pe funduri de văi cu şuviţe de apă, stăteau pitite câte un pâlc de bordeie, colibi, ori nişte biete căsuţe din bălegar frământat cu lut şi acoperite cu paie cu pământ ori stuf. 

Acestea erau satele. Nici un copac, nici o grădină nu înveselea chichineţele cu ferestruici de-o palmă. Sticla era necunoscută şi hârtia unsă cu grăsime, ori beşica de vită, ţinea locul geamului. In singura odaie unde se grămădeau toţi ai casei, rogojinele pe paturi erau aşternutul cel mai obişnuit. Pentru ce să se îngrijească oamenii de mai mult? Nu erau siguri pe ei şi pe avutul lor dela un an la altul. Cetele de tâlhari (cârjalii) cutreerau satele nesupăraţi de nimeni.

După începutul veacului al 18-lea, Dobrogea ajunsese maidanul de încăerare între turci şi ruşi. Nu treceau 10-15 ani şi valuri de oşti, pe drumurile năvălitorilor de acum o mie şi ceva de ani, căutau sate şi oraşe, să le prade.

Povesteşte un ţăran din acea vreme unui călugăr călător: «Şi-atunci cine poate, fuge peste Dunăre, iar pe care îi prind turcii ori ruşii, îi duc cu dânşii în ţara lor, vitele ni le mănâncă, satele le dau foc şi semănăturile le pustiesc. După ce trece răsboiul, cari mai rămânem vii iarăşi ne întoarcem la vetrele noastre, şi ne facem pe dărâmături bordee, şi iar ne apucăm de gospodărie. 

Gândeşte acum, când ne mai putem noi îndrepta? Se mai întâmplă încă şi altă nevoe: După fiecare răsboiu începe ciuma care ne mai seceră şi ea. Atunci iar lăsăm toate şi fugim, care încotro poate, şi ne ascundem pe sub dărâmături de dealuri, prin păduri în bălţi, şi ne temem unii de alţii, frate de frate, şi fugim unii de alţii...»

Numai în întâia jumătate a veacului al XlX-lea Dobrogea a fost arsă şi pustiită de 3 ori. După războiul turco-rus din 1829 nu se mai găseau în Dobrogea decât câteva sate. împrejurul anilor 1850, din 35 de sate ale judeţului Constanţa (Chiustenge) abia mai erau în fiinţă vre-o 12. Hărţile de atunci însemnau pentru toată Dobrogea 65 de sate «care nu mai existau». 

Aşa au pierit satele dobrogene curat româneşti:  Straja, Atârnaţi, Crucea, Roşeşti, Muslueşti, Techileşti, Zăvalul, Feteşti, Balaban, Silişte, Martina., Călugăra, Stâncile, Gherbănu, Mangina, Stelniceni, Hăsăneşti, Lătăţuia, Frecăţeii din Ostrov, Călăduca, etc. 

Vite, mai ales, puteai să ai cât de multe şi le păşteai unde vreai; dădeai însă zeciuială din ele stăpânirii turceşti (beilicul); şi mai trebuia să le păzeşti cu 4 ochi; altfel ţi le furau, fără nădejde că le vei mai avea vreodată înapoi. 

De arat iarăşi puteai să ari ori unde şi ori cât, căci pământ era din berechet. Slujbaşii turci te rugau chiar. Singura plată era dijma din zece pentru orice producte (uşurul). De obiceiu dijma să dădea în arendă negustorilor cerealişti. Aceştia trimeteau în fiecare sat câte un dijmuitor, care mai totdeauna era turc, cu poruncă dela stăpânire, ca ciorbagiul (primarul)  satului să-i de ajutor să adune dijma.

Dijmuitorul venea în sat în vremea treierişului (armănitului) şi locuitorii erau datori să-l ţie în gazdă pe rând. De atunci a rămas obiceiul că locuitorii Dobrogei treieră cu  toţii odată la acelaş  harman, în marginea satului. 

După vânturatul grăunţelor, venea dijmuitorul cu baniţa lui şi punea pe gospodar să măsoare. La fiecare zece baniţe striga «talia»,  punând pe a zecea la o parte şi cresta pe răboj o linie. Câte crestături erau pe răboj, atâtea baniti trebuia să dea ca dijmă. Răbojul era împărtit în două: O parte rămânea la plugar, iar altă parte la dijmar*. Fiecare locuitor, trebuia să se ducă cu dijma şi cu răbojul la oraşul vecin, unde-i hotăra dijmuitorul. 

«Din vreme în vreme, venea prin sate câte un slujbaş cu înscris dela împărăţie. Acela, după cât spunea, avea putere să împartă pământ oamenilor cari aveau nevoe. Apoi cel care se găsea mai în lipsă îi ieşea întru întâmpinare şi-l poftea frumos la găzduire.

Ii zicea «beiule» şi «agă» şi-i punea o scoartă înflorită jos, ca să aibă unde se aşeza omul stăpânirii cu picioarele încrucişate. Apoi fugea gospodarul până la negustorul din mijlocul satului şi cumpăra, de o para-două, lumânări de seu. Se întorcea, punea într'o tingire seul, strica peste el două-trei ouă, şi aducea pe-·o tipsie gustarea turcului, c'o bucată de pâne de grâu şi cu putină miere. 

Omul împărătesc dădea din cap, mormăind mulţumit. Apoi după ce ospăta, începea să întrebe: «Unde vrei pământ? Cât să-ţi dau?» Ş'apoi din moşia măritului sultan, care era cât se vede cu ochii, măsura, turcul după nevoe, şi dădea şi întărire scrisă. Şi gospodarul se ploconea şi dădea şi el bacşiş, după putere, pentru facerea de bine: Câţiva galbeni, o bucată de ştofă frumoasă, o pereche de cizme roşii ...» (M. Sadoveanu: "Privelisti Dobrogene")

Apostol D. Culea

Dobrogea, 1928

 

* Ideea de bază a răbojului este foarte simplă. In această tehnică, care este pe cat de primitivă, pe atat de rafinata, două bucati de lemn, bețe sunt așezate unul lângă altul și liniile  care corespund datoriilor se fac peste amandoua intr-o singura crestatura. Creditorul ia un băț si debitorul pe celălalt. Creditorul nu poate adăuga o linie și nici debitorul nu poate elimina una, deoarece compararea celor două bețe ar dezvălui imediat falsul. Aceasta este de fapt cea mai veche tehnologie blockchain care, in prezent se dezvolta bazandu-se pe imprastierea unei informatii pe cat mai multe computere, pentru a impiedica astfel falsificarea acesteia.

 

In imagine Constanta (Chiustenge / Custendjeh)  in jurul anului 1846 (dupa L'Illustration, 3 Sept 1853).

 

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

147
Techirghiol
03.12.2022 13:41
Actual: 3° C
Viteza vantului: 3,98 m/s