Intrarea armatei române în Balcic

Publicat de Aurel Băjenaru, 11 Mai 2019
Timp de citire: 13 minute

Vaporul "Regele Carol" ghiftuit de mărfuri ce nu mai încăpeau, după un drum de patru ceasuri şi jumătate, se opri în rada portului la un chilometru depărtare de ţărm. Căpitanul, un om de treabă, întoarse vasul cu prora spre oraş, spre a se putea vedea mai bine poziţiile oraşului, ale cărui case se înşirau pe o coastă ce bătea mai mult, sub razele strălucitoare ale soarelui de primăvară, în argint şi care se desfăşorâ în o panoramă de clădiri mari şi căsuţe turceşti, de frumuseţi uimitoare.

In vreme ce ne pierdem privirile pe vârful coastei  şi pe cerul albastru de o faţă prăfurie, un stol de  bărci, ca nişte delfini, şi caicuri îşi şi fac vederea pe valurile nestatornice ale mării, cari alergau ca nişte şerpi de argint spre a se sfărâmă în stropi şi spume de ţărmurile din faţa oraşului, şi bărcile şi caicurile când ascunzându-se în valuri, când povernindu-se de pe coastele lor albe ca soponeala, înaintau încet, încet, spre noi. Şi erau aşa de mulţi, că păreau a unor piraţi, ce vor să atace vaporul.

— Oare ce vor ăştia, întrebai eu pe un căpitan ce se întorcea în garnizoană Ia Balcic, nu cumva ne aduc vre-un plocon?

Pe când un alt călător de lângă mine, tremură de frică şi zise:

— Tare mă tem, să nu fie ăştia nişte hoţi, ce vin să ne prade.

Căpitanul râse, şi strigă la cei de jos, care se apropiaseră: „Una gondola segniore, una gondola!" Barcagii nu erau decât Turci, ce veniseră să ne scoată la mal. La asta călătorul, care eră şi el din Bucureşti, se linişti; pe când eu pricepui, că e vorba să debarcăm în largul mării, din pricina fundului mării prea jos şi a coastelor stâncoase. In sfârşit mă suii şi eu într'un caic cu căpitanul şi hai, hai spre ţărm, unde se vedea lume multă.

Valurile mării de multe ori treceau peste noi, altădată par'că botul caicului s'ar fi dus pe o coastă, gata de a se afundă. îmi făceau o bucurie copilărească, nu mă temeam, că ştiu a înotă şi ştiam feleşeagurile mării de când m'am scăldat în mare la Sulina.  Şi , iată-ne la ţărm. Aici, spre bucuria mea, poliţie românească, şi Turci cu fes, sergenţi de oraş, un comisar întreabă pe fiecare călător de numele şi pronumele lui şi îi dă drumul în oraş. Când am dat pe cheiu, par'că am scăpat de o greutate, de o sarcină. Eram zăpăcit: nici nu ştiam unde să mă duc, unde să apuc. Nădejdea îmi eră tot la poliţie. Dar inima nu-mi era mâhnită, din potrivă, tricolorul ce fâlfăiâ la agenţia românească, îmi făcu o întipărire de mândrie de par'că eu aş fi cucerit teritorul.

Acum vedeam Balcicul, cel care de pe mare părea o panoramă a unui oraş cu clădiri frumoase. In port mii de căruţe cu cereale, şi unde te uitai numai case vechi dărâmate. Totuş se vedea pe străzi gospodăria românească: unele uliţe pietruite, alte cu trotuare, şi oare-care curăţenie, deşi la fiecare pas te loviai de vechituri de piatră şi lemn.

Când iată dau de grădina publică, cu un steag mare românesc aninat într'o prăjină la poartă. Antreprenorul, un ovrei cu buzele umflate, bolnav de egzemă şi legat cu o basma murdară peste fălci, ţinea în gură un trabuc din care trăgea cu mare poftă. Răsturnat pe un scaun, şi alene privea cu un ochiu închis, de par'că ar fi vrut să facă economie de vedere. Asta mi se părea mai apropiat par'că de a*i cere o lămurire în privinţa dormitului şi ale mâncării, şi mă îndreptai spre el, dar dânsul, nici habar nu avea. Eu îi dădui bună ziua şi mă recomandai; iar el mă pofti cu multă prietinie, dar cu jumătate gură: „Poftim şeţi", într'o românească jidovită.

— Mă rog, îi zic eu, dta eşti antreprenorul acestui pavilion?

— Da ci vrai, strigă el, vrai să fi concurent? Poţi s'o iei. Aici nu se faşe treabă cu Bulgarii iştia. Mie, drept să-ţi spun, îmi pare rău că m'am diranjat din ţara pi dijaba. Pi di surda, nu chişlig, nici măcar şise lei di butoi, şi treaba, orchestra, or alta şi alta. Ce vrai, numai iu ştiu chit munşesc, oi vei, s'a chişlig nu pune".

Şi într'un minut îmi arată toate cheltuelile, fără să-l întreb măcar cum îl chiamă. 

— Mă rog, îi tai vorba, cum e numele dtale ?

— Nume, nume, mă chiamă Avrum.

— Lasă astea, domnule Avrume, îi zic eu, tăindu- i negurile, unde să mănânc ceva şi să dorm?

— Aa, muncare, dormit, îţi arat îndată, da să ştii că mare treaba nu-i.

— Ei lasă, îi zic eu, mai încolo, că încă nu-i vremea mesei. Dă-mi o halbă de bere.

Repede se duce. în pavilion şi vine cu o halbă plină şi mi-o puse înainte şi-mi grăi:

— Iu am crezut, că mata vrei să concurezi la iu. Poate să iei cine vrei, iu spun: nu-i chişlig, nu-i chişlig. Mată eşti funcţionar aişi ? Nu eşti mulduvan ? Aşa vorbeşti ca mulduvenii. Şi eu is mulduvan. Di unde eşti, di la Eşi ? Iu is din Lespezi. Oi vei, am plicat di mult de-acolo! Da eşti din Eşi ?

— Nu, îi zic eu, din Vaslui.

— Ha, din Vaslui, chiar din tirg?

— Da, îi răspund şi beau jumătate de halbă, că-mi eră sete.

— Şi iu, am un cunoştinţa acolo în strada mare,la vale, la vale, nu ştiu dacă ştii mata pe Herşcu a lui Suiam Baur, tinichigiu.

— II cunosc, cum nu, îi spun, dar ce zic Bulgarii de aici ?

— Oi vei, făcu el, acoperindu-şi faţa cu amândouă manile şi râzând cu ochi sclipitori, de par'că ceteai în ei toată povestea. — Sunt cum moarte. Multe a plecat la Bulgaria.

— Da la Turci?

— A ! Turc ? La ei pare bine, bine! Ei amu răsuflă, răsuflă; şi făcu un semn cu manile ca o pasăre ce da din aripi când zboară lin.

— Da, când au venit întâi Românii, armata română, ce-au zis?

 

Aci luă o înfăţişare de bucurie, apoi, surizând,deschise buzele umflate, pe sub basmaua murdară, înformă de nucă, şi răspunse posomorât şi cu un oftat:

— Să firească Dumnuzău. Eră să fiu dija mort puntru ţară. Aşa să am iu ghini.

— Ei, cum, cum?, îl întreb eu cu nerăbdare.

— Stai să vezi dija. Iu, ştiam de tri zile că vin Rumunii. Ai vinit la mine un om, ai buut un bere şi ai spus. Iu am zis la balabusta: Ruhală, noi să facem steag rumunesc. Da, pintru di ce dija, ai zis el la mini. Ai să vină Rumunii.

— Da Bulgarii ştiau ? , l-am întrebat eu.

— Bulguroi, cum nu, ai vinit veste că Rumunii ai ocupat Silistra, Turtucaia, Curbunar, şi se înţelegecă vine şi la Balşic. Şi cum spun, ai avut iu nişti punza roza, ai cumpurat stofa galbina şi albastru şi spus că-mi  trebue să fac un cort lăuntru la pavilion, aşa ca evantai sus la podele. Aici Bulguroi istia, să li fie di cap, nu vor să creadă, şădeam, aşa cum şădem noi amundoi, în faţa grădinii. Chind de-odată am zărit pe deal ceva negru, în fine o matahală lungă cu coadă, care viniâ în fugă mare. Chind mu uit mai bini, ci să vezi, armată rumună. Ei, vei, să fi vuzut, tată, tată! Mamă a meu! Cum pârâiau oblonele. într'un minut a fost închis tot oraşul. Iu repede mă duc, da trebue să spun, că iu fucut steag şi ascuns sub pat, şi aduc steag tricolori rumun, dau jos steag bulguresc şi pun rumun la grădina.

Eră un domnu maiorâ, tri chipurali, un lucătinent şi şasî soldaţi, viniau spre mini călări. Iu m'am lipit de steag, am crizut că mor, că nibunesc di frichi. Chind s'a oprit şi m'a întrebat maior: „Tu ce eşti ? " — Rumun, am strigat, ţinându-mă de steag şi mort di frichi.Ştiam iu, par'că, ci cată, ci vrea ? Am ghindit că sunt ca armata di Bulguroi, care bate publicul, să Ii fie di cap. Chind colo, aşa un om, halal să-i fie, să trăiască, mi-a zis: ia-ţi pălărie pi cap şi hai cu noi, să ne-areţi puliţia, primăria şi prifectoria, judichitaria...

Abia m'am deslichit di steag, di frichi. Da balabusta meu ce-ai păţit ? Oi vei, mai mult mort, în casă, cu cupii. Crede că ai să vii să tai, ca talharoi de Bulguroi, să li fie di cap acolo. Ne-am dus la primărie. Am zis: „Uite aista". Aci mi-erâ şi ruşine să mă uit numa în faţa la domnu primar, care chind ai auzit că vini armată rumună, a spus cu tri zile nainte, că cine nu are credinţa la ţară a lor, tae la el bucăţi şi bagă în sac şi-l aruncă în mare. Oi vei, să puzască Dumnizo!..

— Şi nu ţi-a fost frică să-l arăţi pe primar?, îl întrebai eu.

— Hi! Hi! Hi!, râse Avrum vesel: La primaru eră mai frichi dechit mie la înciput. Iu, am pus întâi mună la ochi, am ridicat un mună în sus, să acopăr ochii şi am arătat pi subsuoară: „Uite aşela!" Am aratat apoi, tot ce mi-a zis, şi am spus la domnu maiorâ: „Domnu maiorâ, să nu mă lăsaţi singur, că mă omoară Bulguroi..." Am vinit pi urmă acasă, şi am luat şampanie puntru domnu maiorâ şi lucătenent. Chind să es în uliţă, oi vei, mama; erau pline di armata, cu nişte beţe lung, spanghe şi nu mirgeau pi jos, toate cu cai ; şi am dat şampane lu domnu maiorâ şi lu domnu lucătenent, şi ai zis la ei „bine ai vinit!"

Ai spus că şi iu îs din Rumunia, şi să nu mă lase la mine sângur, că nu-s sigur pi zale. Aşa se rugă şi Turcii, să nu lase la ei sânguri... 

Da Bulguroi... — Şi Avrum se uită la mine numai cu un ochi şi, râzând, urma: Vai de cap a lor; a rămas ca curchi ploate; s'a vârît şinşi zile prin pivniţa şi poduri de frichi, aşa di curagioşi, ai ghindit că Rumunii sunt aşa sălbatici, ca să tai femei şi copchii mici, cum tai ei... să li fie di cap. Şi amu, — mă întrebă Avrum, — mată vrei să stai la noi ? Or eşti funcţionar ? Or aşa în plimbare ?

— Ba mă duc la Dobrici, îi spun eu.

— La Dobrişi. Acolo, acolo e mai frumos. Aici e purcărie. Acolo e primurie şi prafactura frumosă, hutel mai bun, muncare mai curat. Aici dacă vreai să-ţi dau ceva salam, ceva brânza, ceva mezel. Altă n'am.

Aş fi luat poate, dar uitându-mă la buzele lui, la basmaua lui, nu ştiu cum mi-a trecut şi de foame şi i-am răspuns:

— Mă duc la o băcănie, că poate găsesc şi ceva vin.

— La un bucunie? Este cum treci aşa, — şi-mi arătă una la un colţ de stradă.

I-am plătit berea şi am plecat.

Sara m'am îndreptat spre un subcomisar, m'am recomandat, spunându-i că aş vrea să dorm şi a doua zi dimineaţa să plec cu diligenta spre Dobrici, şi el mă dădu pe seama unui hangiu, în ograda căruia erau  o mulţime de căruţe dela Dobrici şi satele Cadrilaterului, care veniseră cu cereale în port. Hangiul, un bulgar gras cu mustăţile pe oală, după porunca  subcomisarului, care înţelegea puţin şi bulgăreşte, vorbi cu un căruţaş şi mă tocmii cu doi leva, adecă cu doi lei, să mă ducă la Dobrici, că el de acolo eră, altfel, dacă luam un căruţaş din oraş, trebuia să dau 20 de lei. Noaptea nu prea am dormit bine, am avut noroc tot de grădina lui Avrum, în care a cântat muzica militară până noaptea târziu, cum şi alţi funcţionari şi prietini, de nu am închis ochii decât la ziuă, iar când m'am trezit eram la han în un pat de fier, cu o pernă umplută cu nu ştiu cu ce, de par'că era lut în ea; Aşternutul de altfel nu eră murdar, totuş un miros de zidărie veche îţi cobea nările. Uitându-mă pe fereastră, văzui marea cu zbuciumul ei, soarele se oglindea cu drag în valurile ei de argint şi par'că eram la capătul lumii.

Peste jumătate de ceas, suit în căruţa Bulgarului, o pornii, cu un alt convoi de căruţe goale.

ION DRAGOSLAV, 1913