Cover Image

Küstendje

Publicat de Aurel Băjenaru, 19 Septembrie 2021
Timp de citire: 10 minute

Credeati ca la "descoperirea" ei de catre romani, Constanta era si locuita de romani?

Constanta era o mica asezare otomana, ramanand asa ani dupa anexarea ei de catre Romania. Iata articolul unui jurnalist german despre acea Constanta.

Romanizarea accentuata de la inceputul anilor 1900 a schimbat apoi mica localitate orientala intr-una pseudo romaneasca.

° ° °

Küstendje

Constanţa orientală, Anadolchioiu - "Colonia Şvabilor"

Murfatlar! — ultima statie între Cernavodă şi Constanţa! Trenul, de aici înainte, străbate o nemărgenită mare de trestie, ale cării ierburi uriaşe ondulează şi fâşâie în vântul de amurg. Ne apropiem de Marea Neagră, şi privim cu admiraţie apa liniştită, strălucind în lumina lunii şi luminată de numeroase lumânări ale pescarilor. În curând se ivesc primele case din Constanţa şi vântul ni aduce întreruptele unde sonore ale unui vals, o parte din „Studentul cerşitor" (Bettelstudent) sau „Voevodul Ţiganilor" (Zigeunerbaron)

Prima noapte o petrece călătorul, obosit de călătoria lungă, suportabil într’unul din acele oteluri greco-evreo-bulgare, ai căror agenţi încă de la gară pun nechemaţi mâna pe călător.

A doua zi dimineaţă omul se grăbeşte, când şederea e calculată pentru un timp mai îndelungat, a închiria o căsuţă. O căsuţă ! Parcă oraşul lui Ovidiu, afară de marele Otel Carol, ar mai avea clădiri care ar fi altceva decât căsuţe şi bordeiuri. Două, trei încăperi înguste sânt tot ce pot să ofere ele ca domiciliu. Dar cine ar veni într'un oraş oriental, numai ca să se ascundă în întunerecul unei case tătăreşti, când afară pe stradă şi la plajă pulsează o viaţă atât de colorată şi originală ca în Constanţa? Şi Constanţa este un oraş oriental adevărat, de felul cum se găseşte în depărtatul Răsărit, cu toate că, după ce Dobrogea a ajuns să fie românească, ea poartă mândrul nume de Constanţa. Fesul şi turbanul sânt aici încă autocraţi, şi de sigur vor trece decenii pănă când se vor închide „bazarurile", chiar dacă berăriile şi „cafe chantant"e-le s'au şi instalat, şi varieteul, ale cărui „artiste" decăzute au adus gloria „Micului Postilion" (Kleiner Postilion) pănă şi la Pontul Euxin.

Se spune că această Constanţă de azi stă pe locul pe care stătu în vremuri vechea Tomis, unde Ovidiu sărmanul poet, trăia in exil, şi de atunci încoace Constanţa e oraşul clasic al României.

Locomotiva trenului nostru, ca şi un otel, o piaţă, o cârciumă şi o stradă, toate poartă numele de Ovidiu. Celelalte numiri ale străzilor sânt aproape toate luate din istorie şi literatură: Strada Epictet, Anacharsis, Marc-Aureliu, Traian, Tomis. Dar ce fel de străzi! Unele au numai câteva case.

De sigur, cine astăzi după cinspiezece ani visitează iarăşi Constanţa, o găseşte cu mult mai îmbunătăţită şi înfrumuseţată. Şi până aici a pătruns cultura! Se culeg pentru Museul din Bucureşti numeroase antichităţi, care altfel ar fi căzut jertfă vandalismului populaţiei de acolo. Lui Ovidiu i s’a ridicat o statuie de bronz, capodopera Italianului Ferrari, care arată pe poetul exilat scriindu-şi „Tristia".

Pănă departe visibil, se ridică, pe un loc cu o fermecătoare privelişte, Otelul Carol I, clădit de o societate englesă Otelul acesta, în ce priveşte mobilierul luxos, poate fi comparat foarte bine cu cele mai elegante ale staţiunilor balneare europene.

Constantinopolul e numit, cu drept cuvânt, oraşul naţiilor străine; şi Constanţa are drept la acest epitet. Oraşul n’are mai puţine de patrusprezece naţiuni la aproape zece mii de locuitori. Ruşi şi Armeni nu se văd mulţi; Tatarii sânt represintaţi în numărul cel mai mare; ei sânt pescari, hamali, birjari şi lucrători la port. Limba lor e cea turcească, amestecată cu elemente bulgăreşti şi greceşti. Aceşti Tatari, pe cari nu vor să-i recunoască Turcii, sânt prototipuri ale urâciunii mongole, cu umerii obrajilor ieşiţi în afară, cu ochii lor oblici şi privirea nestatornică. Femeile şi fetele sânt în general osoase şi uscăţive; tenul lor ţigănesc contrastează tare cu coloarea frapantă a pantalonilor foarte largi, cu brâul larg roşu şi jacheta colorată. Ele nu merg acoperite cu văl, pe când Turcoaica nu părăseşte casa decât dacă e bine acoperită cu dânsul. Locuinţile Tătarilor, cu toate că sărace, totuşi sânt curate; şi, pe când în Bucureşti se văd destui copii alergând pe stradă pe jumătate goi şi zdrenţuiţi, aici şi copilul color mai săraci părinţi e îmbrăcat cel puţin cu cămaşă şi pantaloni.

Deşi Tatarii au un exterior aproape răspingător, ei sânt totuşi un popor blând şi modest în ce priveşte felul lor de traiu şi pretenţiile lor. Pentru lumea animalelor ei au o inimă caldă, şi cine cunoaşte cruzimea, adese ori revoltătoare, a Românului din popor faţă de cai, câni şi pisici, grija, aproape afectuoasă, pe care o poartă Tătarul şi Turcul faţă de aceste animale face o impresie foarte plăcută. Afară de aceasta statistica crimelor arată că abia unul la sută din numărul asasinatelor, furturilor şi omorurilor se datoreşte populaţiei tătăreşti şi mai mult de optzeci la sută Grecilor şi Bulgarilor.

Aici merită să fie menţionate, de şi sânt cu mult mai puţin numeroase, dar, pe altă parte, cu multă influenţă asupra vieţii culturale, coloniile Germanilor, Englesilor, Italienilor şi Francesilor, care formează clasa artiştilor, meseriaşilor şi comercianţilor. Limba românească, limba domnilor ţerii, nu se aude aproape de loc decât în apropierea Otelului Carol, jos, la plajă, în salonul de festivităţi şi la locurile de plimbare.

Visitatorii de băi găsesc felurite distracţii: aşa-numi-tele baluri de băi, pescuitul, excursii mici la Mangalia, la colonia Şvabilor, la insula lui Ovidiu, situată în mijlocul unui lac, visita pe vapoarele englese sau austriace, care câte odată sosesc aici, sau visita pe vasele flotei române.

Ca să ajungem la insula lui Ovidiu trecem prin satul Anadolchioiu, care e locuit de cinzeci de familii. În cel din urmă războiu russo-turc, Anadolchioiu fiind aproape distrus, are acum aparenţa unor ruine.

De aici nu departe e satul turcesc Palaz. întâlnim cete de copii cu sprincene şi unghii fardate. Curioase numiri au aceşti mici nespălaţi, numiri care fac să râdă străinii. Tatăl turc sau tatar chiamă pe odrasla lui cu plăcere : Bülbül (Privighetoare) sau Ghülsüm (iasomie) sau Elmas (diamant).

Acuma apare insula lui Ovidiu în mijlocul lacului Süt-Ghiol («lacul laptelui»). De pe malul lui se poate încă urmări zidăria apeductului, care în vremurile lui Ovidiu aprovisiona oraşul cu apă de băut. Malul e aproape fără arbori. Insula, în care de sigur încă n'a călcat piciorul unui vânător, oferă ochilor o privelişte surprinzătoare. Cete de vulturi, vultani, corbi şi porumbei sălbateci se învârtesc cu ţipete ameţitoare. Cea mai mare parte, a arborilor din insulă sânt stejari seculari; ici şi colo găseşti un păr sălbatec, un fag sau câte un butuc de vie.

Visităm satul Canarà («Stânca») (Ovidiu n.m.), care se află în faţa insulei, şi ne îndreptăm spre colonia Şvabilor, Anadolchioiu, aşezată de-a lungul drumului. Satul constă din vre-o duzină de case de lut, aliniate, cu coamele către stradă, spoite în alb, având fiecare numai două încăperi. Mobilierul e exact acela al caselor ţerăneşti din Sudul Germaniei. Din pragul caselor privesc copiii bălai cu ochii albaştri.

Şvabii de aici (altfel ca în Caramurat si în celelalte sate ale Şvabilor) vorbesc o nemţească curată şi sânt, după forma feţei, corpului şi îmbrăcăminţii, adevăraţi ţerani germani, de o amabilitate fermecătoare. Dumineca se adună Şvabii din Anadolchioiu în Küstendje, unde învăţătorul face slujba bisericească însoţită de cântece religioase.

Puterea valurilor la plaja din Küstendje nu e prea mare. De aceia s’au pus băile la oarecare distanţă de oraş şi până acolo duc o mulţime de trenuri de seson. Apa e de o splendidă limpezime, aşa încât în multe locuri se poate vedea până şi fundul Mării. în timpul furtunii Marea presintă o privelişte solemnă: atunci ea devine iarăşi vechiul şi faimosul «Pontus Euxinus», care distruge, fără scăpare, vapoarele ce au îndrăznit să iasă în largul ei. Când valurile, după o violentă izbire, se retrag de la plajă, atunci se văd,acolo unde înainte un nisip mărunt permitea chiar şi copiilor mici să meargă departe în Mare, înspăimântătoarele masse de stânci negre cu crăpături.

Se zvoneşte între locuitorii ţermului că pe fundul Mării zace un oraş pierdut ; şi, dacă o astfel de legendă, care se aude atât de des la locuitorii malurilor, pretinde a fi crezută, atunci de sigur că poporul din Küstendje cu drept cuvânt poate să creadă în acest oraş scufundat. în fiecare zi aruncă Marea cele mai uimitoare antichităţi pe plajă : un bold, cu care cei vechi scriau pe tăbliţe, o lampă dintr’un templu, monede romane şi greceşti, ace cu gămălii lucrate artistic, pietre de inele se apropie plutind pe apă, şi numeroase mâni caută să apuce aceste comori, care însă adese ori dispar înainte de a le fi putut prinde.

Un farmec ciudat şi straniu cuprinde Küstendje şi cine simte răsuflarea solemnă a istoriei acela aude din vuietul valurilor îndemnarea deşertăciunii celor lumeşti.

Johann Kraner

Über Land und Meer, Straßenbilder aus Bukarest, 1900 ?

Tradus de Else Herberth

° ° °

In imagine doi turci stand la taifas la picioarele statuii lui Ovidiu in Constanta anilor 1900.

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

121
Techirghiol
23.10.2021 08:41
Actual: 14° C
Viteza vantului: 3,19 m/s