Küstendje, după foc

Publicat de Aurel Băjenaru, 3 Februarie 2026
Timp de citire: 3 minute

Când tunurile Războiului Crimeii au tăcut, Küstendje nu mai era un oraș, ci o amintire. Casele fuseseră arse sau părăsite, cheiul se surpase, iar vântul mării trecea nestingherit printre ziduri prăbușite. Se spunea că mai rămăsese o singură casă întreagă, albă, cu obloane albastre, și câteva familii de turci bătrâni care nu plecaseră nicăieri — pentru că nu mai aveau unde.

Mustafa-aga, unul dintre ei, își deschidea în fiecare dimineață poarta scundă și privea marea. Corăbiile militare dispăruseră, iar pescărușii se întorseseră primii, ca niște martori tăcuți ai supraviețuirii. În aer plutea un miros de cenușă veche și sare, iar orașul părea suspendat între moarte și uitare.

Iată cum descrie medicul francez Camille Allard sosit pe un mic pachebot, Constanța în iulie 1855:

"Era o zi călduroasă. Un soare arzător încingea petrile răvăşite ale ruinelor. Spectacol trist şi dezolant. Urmele incendiului se mai vedeau pe zidurile năruite. Schelete de cai şi bivoli pretutindeni. Haite de câini jigăriţi îşi împărţiau cu colţii prada. Ici colo, cadâne acoperite cu feregele albe, ca nişte apariţii fantastice, urmăreau cu ochii printre ruine pe noii sosiţi."

Apoi, încet, au început să vină veștile. La Istanbul se vorbea despre reforme, despre o nouă ordine în imperiu, despre drumuri, legi și negoț. Küstendje, mica așezare pârjolită, redevenea importantă tocmai pentru că fusese distrusă: putea fi refăcută altfel.

Într-o zi au sosit primii ingineri străini, cu haine ciudate și hărți desfășurate pe mese improvizate. Englezii măsurau pământul, băteau țăruși și vorbeau despre o cale ferată care avea să lege Dunărea de mare, Cernavoda de Küstendje. Pentru bătrânii rămași, șinele acelea erau ca niște semne ale destinului: fier care promitea viață.

Odată cu șantierul au venit oamenii. Greci cu prăvălii mici și cântare de alamă, armeni cu negustorii lor tăcuți, turci din Anatolia și din mahalalele Istanbulului, atrași de un oraș care se năștea din nou. Se ridicau case, hanuri, cafenele. Se vorbeau limbi diferite, se gătea mâncare din toate colțurile imperiului, iar seara, luminile se aprindeau una câte una pe malul mării.

Portul prindea formă, trenul șuiera, iar Küstendje nu mai era o ruină, ci promitea un viitor. Un oraș mic, dar viu, crescut din cenușa războiului, cu oameni care nu împărtășeau aceeași origine, dar aveau aceeași speranță: că aici, între Dunăre și Mare, istoria putea începe din nou.

Și astfel, înainte de 1877, Küstendje devenise din nou ceea ce fusese mereu — un loc de trecere, de întâlnire și de renaștere.

În prima imagine este surprinsă o curte cu o casă din Küstendje, într-o fotografie realizată de fotograful francez Ernest de Caranza în anul 1854, în plin Război al Crimeii (1853–1856). Aceasta este, cel mai probabil, cea mai veche fotografie cunoscută a Constanței. În a doua imagine este prezentată Constanța, după o gravură de epocă din anul 1877.