La Histria

Publicat de Aurel Băjenaru, 9 Mai 2026
Timp de citire: 11 minute

Am descoperit cetatea în 1979, într-o excursie de familie organizată de tata. El cunoștea deja locul din călătoriile făcute prin CAP-ul local, unde fusese membru încă de la înființare. Adesea se oferea șofer și îi purta pe oameni, duminicile, prin toată Dobrogea, în excursii improvizate cu un camion amenajat ad-hoc, cu bănci de lemn pentru aproape treizeci de persoane.

Îmi amintesc și astăzi prima întâlnire cu Histria. Pustietatea aceea liniștită, așezată cuminte sub soarele dobrogean, orizontul fără capăt, zidurile vechi și impunătoare de piatră, lacul întins până departe — toate m-au vrăjit pe loc. Aveam sentimentul că pășesc într-un ținut desprins din alt timp. Două luni mai târziu m-am întors aici cu cortul. L-am ridicat chiar la marginea incintei cetății. Veniserăm pregătiți pentru o ședere mai lungă, cu apă și conserve, însă subestimaserăm cu totul țânțarii de seară de lângă lac. O singură noapte printre acești neobosiți sugători de sânge ne-a fost de ajuns.

Și totuși, de atunci am revenit mereu la Histria, ca și cum locul m-ar fi chemat de fiecare dată înapoi. De fiecare dată m-a cuprins aceeași liniște adâncă, același sentiment tulburător că pășesc pe un tărâm modelat de oameni antici și uitat de timp, un ținut care a rămas până astăzi exotic și aparte.

Toți cei care au ajuns aici împreună cu mine au fost fascinați de acest loc. Chiar și fiicele mele, născute în Germania, i-au simțit unicitatea încă de la prima vizită și s-au bucurat de fiecare întoarcere la Histria.

Articolul de mai jos, scris acum o sută de ani, m-a readus pentru o clipă în atmosfera acestui loc: în căldura și mirosul verii dobrogene, în cricriul greierilor din câmpie și în conștiința faptului că, în urmă cu milenii, aici trăiau oameni care au ridicat aceste ziduri mărețe din piatră bine fasonată, ziduri care au înfruntat timpul și au dăinuit până astăzi.

Textul profesorului universitar Simionescu și amintirea „colegului” său, Vasile Pârvan, mi-au readus în minte faptul că, nici măcar acum o sută de ani, nu erau mulți cei care puneau temelie istoriei și memoriei acestor locuri și a acestui popor relativ tânăr. O mână de oameni de cultură, care se cunoșteau, se respectau și împărtășeau aceeași credință în rostul muncii lor, au lăsat moștenire generațiilor următoare nu doar descoperiri și cărți, ci și un model de cultură, demnitate și conduită.

Mă întreb ce va scrie reporterul rătăcit la Histria peste încă o sută de ani despre timpurile noastre. Despre noi, cei care uneori nici măcar nu ne mai cunoaștem cetățile înaintașilor, care ne pierdem limba până la a nu mai ști să ne rostim firesc în ea și, mai grav decât atât, să nu ne mai putem înțelege unii pe alții.

°°°

Histria

de I. Simionescu

Deşi colindam Dobrogea în fiecare an şi cu toate insistentele invitări ale mult regretatului meu coleg Pârvan, de a vizita Pompeiul nostru, împrejurările mi-au fost potrivnice. Nu sunt toate după voia omului. Abea în toamna aceasta mi’a fost dat să calc cu smerenie prin meleagurile în cari unul din cei , mai erudiţi savanţi ai noştri, si-a cheltuit o bună parte din viaţa-i de trudă, în răscolirea pământului acoperit aproape peste tot de pământul arabil. Nu i-a fost dat să încheie lucrările începute mai intens în preajma răsboiului (1914), la început cu ajutoare date, din sărăcia ei, de către Academia Română. Cât a săvârşit şi ce a scris, e îndeajuns pentru a fi scos la lumină una din cetăţile cele mai vechi din sudul european şi a fi dovedit cu prisosinţă strălucirea unor fapte de mult apuse, întâmplate pe pământul românesc. Nu şi-a trăit zilele, în zadar.

Am pornit dela Constanţa pe o zi de toamnă, cu nori grei de plumb, ce lăsau abea din vreme ‘n vreme să răsbească mănunchiuri de raze fugitive de soare peste câmpurile arse. Era un decor însă potrivit condiţiunilor în care călătoream. Aveam aceiaşi sensaţie a goanei prin stepă, pe care foarte probabil o aveau şi locuitorii vechei Sciţii, când dădeau iureş dintr’o regiune în alta. In spaţiul larg şi fără piedici, poţi să-ţi dai seamă de beţia iuţelei, indiferent dacă drumul e săvârşit pe cai iuţi, fără şea, ori cu un Krysler modern.

Nu fusesem de mult prin partea de nord a Constanţei. Măhălălile au rămas aceleaşi, cu cocioabe având acoperişul peticit. S’au schimbat însă lucrurile mai încolo, spre Mamaia.

M’a isbit o clădire, ca o cochetă vilă, la ţărmul mării, având pe frontispiciu însemnarea: Staţiunea hydrobiologică, aparţinând nu ştim cărui minister. Fără să vreau m’a bufnit râsul. Staţiune hydrobiologică la Constanţa? Intre port şi staţia Mamaia? înţelegeam să o întâlnesc undeva în Deltă, măcar la Jurilofca ori pe Popina Razelmului. Dar aci? Ce rost are? Mai ales ce scop ar putea avea, când la câţiva kilometri spre sud este o staţie zoologică, de cercetare a faunei. O staţie hydrobiologică cere instalaţiuni, anumite condiţiuni biologice. Mi s’a spus că s’a făcut întâiu clădirea (Doamne domnule Biurocratescu, posnaş mai eşti uneori!) şi apoi s’a căutat persoana ca să conducă Instituţia! Până atunci probabil va servi drept vilă pentru vizitatorii de vară ai plajei alăturate, sau în lipsa conducătorilor ori a mijloacelor de instalare, va avea soarta altei clădiri ce sta pustie pe vârful Insulei Popina din Razelm, unde în adevăr s’ar fi putut instala o staţie de cercetări a biologiei peştilor. Impresia de iroseală şi îndeplinirea formei, îmi fu ştearsă repede prin vilele şi palatul Regal, cu gust clădite şi în unison ,cu mormanele de năsip pe care marea le asvârlă în drum.

De aci, începe pustiul. Satul Mamaia cu câţiva salcâmi şi case cu acoperiş de ţigle, se trage la o parte, pe margenea ghiolului. In goană nebună maşina alunecă pe plaja umedă ca de asfalt.

Vântul dispre nord vâjâie pe la urechi; valurile mării a căror stropi ajung până la noi, cântă nebuneşte. Abea are vreme să sboare din calea maşinei un cârd de pescari, strânşi grămadă la gura firului de apă dulce ce vine din ghiol şi unde mâncarea e mai din belşug. Era un decor nu de simplă escursie, ci de o cavalcadă a morţii. De o parte Marea care ne umezea obrajii, în frământare prevestitoare de mânie. De alta nisipul împrăştiat până cine ştie unde, cu sbârciturile ce i le provoacă vântul, unde şi unde cu câte o tufă de pipirig. Furtuna se înteţea, iar norii de sus se rostogoleau ameninţători. Toată vremea îmi trecea prin cap arii din Simfonia fantastică a lui Berlioz, împletit cu crâmpeie din Mazeppa lui Liszt, pe care de mult nu le mai auzisem, dar răscolite se vede acum din tainiţele amintirii prin unisonul corului ce mă întovărăşa. Nu am venit la realitate, decât când maşina a cotit pe un drum de ţară, urcând spre satul Caranasuf, cu case pitulate si stufuite

Am ajuns, deşi Histria era încă mai încolo, peste 8 kilometri. Nimic în zare, decât profilul larg, obişnuit, al dâmburilor trăgănate de pe coasta lacurilor. Abea când ne-am apropiat, sălătăcia locului este întreruptă printr’un corp de case mărunte, muzeul cetăţei, ca şi locuinţa paznicului. Ca să ajungi la ruini însă, e greu. Năsipuri se pun in cale, canale uneori pline cu apă taie drumul. Aşa îţi dai seamă cu câte greutăţi a trebuit să lupte Pârvan şi colaboratorii lui vrednici. Apă de băut nu se găseşte decât la depărtare de kilometri, iar alimente tot aşa. Osteneala drumului este repede, uitată, în faţa vârtejului de gânduri ce-ţi răscolesc pietrele înşirate în alineări de veche cetate. înainte răsar din pământ semnele unor civilizaţii străbune; pare că nici n’ar mai fi existat. Pietre cioplite cu măestrie, în blocuri mari, cine ştie de unde aduse, formează temelia groasă a zidurilor ce sunt trase cu regularitatea maeştrilor desăvârşiţi. Monumente de marmură, din ţinuturi depărtate, stau ţintuite în zid sau scoase din dărâmături. Sunt pietre funerarii, cu ghirlande fin cioplite, ori cu inscripţii bine păstrate, aburii vieţii de demult din pustietatea de acum. Un dig de aproape 400 de metri, înseamnă apărarea cetăţii de valurile vechiului golf sau ciumat de furtuni, azi capăt de lac împotmolit, cu limbi de stuh în curmeziş. La colţuri de ziduri se văd încă găurile în piatră pentru trecut odgoanele, ce înţepeneau vasele grele, cari aşteptau încărcarea. Ici se mai păstrează poarta principală cu turnurile de apărare, dincolo băile romane lăsate în pământ, cu căptuşeală de marmură, cu ţevi săpate în piatră pe unde venea apa, Dumnezeu ştie de unde adusă, şi cu câtă casnă. Cetăţii milesiane din veacul al 7-lea, s’a suprapus alta romană. Din vechile pietre s’a zidit valul împrejmuitor din sec. al-lea, iar din templele cari adăposteau pe Aphrodite cu un porumbel în braţe, s’au înălţat basilici creştine, de pe vremea bizantină, când asupra cetăţii se lasă amurgul. Opera oamenilor s’a dărâmat, dar probabil nu fără o cauză venită şi din partea naturii.

Cetatea ale cărei ruini s’au desgropat după 2400 de ani dela întemeiere n-a putut fi zidită în pustietatea de azi şi mai ales la marginea unui lac plin de stuf, la ţărmul căreia abea dacă mai poate pluti duba pescarului actual.

Era o vreme când lacul Sinoe şi Razemul erau larg deschise. Numi pe drumul lesnicios al valurilor sau putut aduce blocurile de marmoră spre a fi transformate în statui. De pe colţul de stâncă ce rasare, la margenea lacului, priveşti în larg la apa secată, presărată de sărături ce dau reflex rubinii, acolo unde mai inaint se înălţa cântecul valurilor bătute de crivăţ. îndărăt te uiţi valurile acoperite cu pământ , la muchile de ziduri desgolite o grea trudă, printre cari odată s auzeau zăngănit de arme, sunete de trâmbiţi ori glasurile răguşite ale sclavilor chemaţi să urnească din loc corăbiile pline cu bucate. Peste tot azi s’a aşternut pânza liniştei depline, întrerupt, rar da croncănitul piţigăiat a larilor, din aceiaşi specie ca şi acei cari măturau, după legendq templul lui Aehile din Insula Şerpilor, cu aripele muiate în spuma valurilor, întoarcerea era tristă. Apăsă asupra sufletului mormântul lăsat în urmă. Vântul şi Valuri însă cântă pe acelaş ton ca şi de demult, imnul veşnicei prefaceri.

Viitorul, 10 februarie 1929