La Mare

Publicat de Aurel Băjenaru, 24 Decembrie 2024
Timp de citire: 8 minute

Marea văzută de o tânără în urmă cu mai bine de o sută de ani, descrisă în hiperbole romantice, desuete, pare dintr-o altă lume astăzi. Numai Cazinoul, proaspăt ridicat atunci, stă mărturie a unei temeinicii care va dăinui secole poate.

° ° °

La Mare.

— Fragment dintr'o scrisoare. —

Mă apropii de ţărmul ei cu sfiala aceia mută in care se închide, nepătrunsă, toată admiraţia profundă, respectuoasă, aproape mistică, ce-mi leagă sufletul cucerit de această stăpânitoare a frumuseţilor naturei.

Si parcă mă tem să nu o turbur. Simt tăria ierburilor sălbatece aruncate de valuri şi brisa înviorătoare ce leagăn uşurel delicatele imortele albastre, de pe ţărmul înflorit; un fluturat de aripi albe ca o bătaie de petale de crini, trece pe deasupra capului meu şi un ţipăt subţiatec mi-aduce cel dintâi salut al călifarilor aceşti drăgălaşi soli ai mărei. E o noapte ca ziua şi o tăcere de altar. Marea doarme. E pentru cea dintâla oară, când mă primeşte cu atâta linişte.

Şi e atât de frumoasă ! In lumina de aur brun, a lunei, apele ei întunecate se întind ca o Imensă ţesătura din fir bronzat, sub care tremura o mare de plumb şi argint topit. Luna ce se ridică încet de asupra zarei, ca un far înfocat, îşi joacă reflectele aprinse In undele line, croind vestmântului arămiu al mării, un nesfârşit brâu înfluturat, ce tremură pe ape în scânteieri de licurici. Deschid ochii mari şi întind braţele cu dor, să plec pe puntea de aur, prinsă de vraja lunei, ce-mi arată marea aşa neînchipuit de frumoasă, în somnul adânc, ce lasă privirilor ticnite, toate comorile splendorilor el ! E o revedere dulce ce-mi aşterne în suflet o pace adâncă, adâncă... îmi place mult să văd marea liniştită. Pare-că mă găsesc atunci ca lângă o prietenă foarte iubită, căreia ii povestesc tot, fără să-i vorbesc nimic. Mi se pare câ în clipele acelea albastrul curat al cerului împrumută mărei ceva din a tot ştiinţa lui şi privirile sufletului meu adâncite pe oglinda apelor ei, In liniştea neturburată ce ne alipeşte, găseşte sublimă tălmăcire, cuvintelor mele fără de glas.

Am atunci acela impresie ca înaintea unei icoane sfinte, la picioarele căreia mă rog, în singurătatea unui paraclis bătrân. Găsesc în liniştea undelor ei străvezii aceias blândeţi şi pare-că aceias bunătate şi îndurare ca'n privirile neasemănate ale Mater Dolorosei şi aşi sta aşa înaintea ei, zile dearândul...

E o plajă frumoasă în pustiul acesta singuratic îa care trăiesc. Sânt însă copii mulţi pe aici şi priveliştea veseăl a vieţii sănătoase ce duc ei îmi răpeşte aproape Întreaga ziuă.

E poate partea cea mai frumoasă din viata copiilor, sezoanele pe plaja mărei. Aci se pot bucura ei de adevăraţii factori ai sănătăţii, cari n'ar trebui să le lipsească nicăeri şi nici-odată : aerul, soarele si apa. Şi Întocmai ca şi florilor, aceste trei binefaceri, deschid surâsuri pe gurile aproape Încremenite, aprind scintei In ochişorii stinşi şi descreţesc frunţile posomorite ale atâtor sărmani copilaşi bătrâni. Şi ce simfonie delicioasă îmi fac zilnic rîsetele de flueraşe şi clopoţei de argint ale atâtor drăguţi sburdalnici, acompaniate de mare, ale cărei valuri înstrună miestriiie tuturor instrumentelor de pe suprafaţa pământului.

Preumblările zilnice ni-Ie facem pe lâng ţărm, pe plajă, spre Constanţa. Sânt stânci cari pe alocuri se întind în amfiteatre, cu colti, cu scorburi si văgăuni prăpăstioase. La vre o cinci kilometri depărtare de aici, între stânci, este un adăpost de pescari. Bunii pescari trăesc intr'un col de ţărm atâta vreme, până ce pescuitul prin partea locului la oferă o bucăţica de pâne. De altfel lor le trebueşte aşa de puţin. O baracă de scânduri, vâritâ într'o scobitură de stâncă, în care tot mobilierul il compun utensiliile de pescuit. Câteva paie şi o piele de rechin ce Ie serveşte de culcuş, două trei ulcele, o pirostie şi un intens miros de peşte, acesta le e interiorul. Au insă suflete cinstite, sânt sdraveni, frumoşi şi ştiu povesti atât câte odată de multe din misterele mărei.

într'o zi am pornit pe mare, până Ia Constanţa, într'una din luntrile pescarilor. Voiam să privim apusul soarelui, cu sărbătoarea lui de culori intr'atâtea frumuseţi de nuanţe, dela purpuriul cel mai aprins până la palidul auriu. Marea hulea îndârjită si luntrea noastră sălta intr'un dans nebunesc. Dar cu un bun vâslaş, frumuseţa unei plimbări cu luntrea pe mare e tocmai pe hula. Erau clipe în care pământul ne pierea cu desăvârşire şi un moment nu vedem de cât o cascadă înalăt de unde verzi ca smaraldul, roşite In bătaia apusului, ce lunecau Intr'un val înecat, fără zgomot, ca un sul de catifea. Şedeam tăcuta şi priveam foarte atrasă de jocul acesta desfătător al mărei. Ai fi zis, o Întreag lume de suflete, e toat viaţa noastră In hula mărei. Un sbucium surd, molcom şi fără sgomote, cu atât mai puternic însă, impunător, in măreţia forţei sale. Ca sufletele de eroi.

Apa era de un verde aşa de străveziu, părea că pot cuprinde cu ochii toată adâncimea tainică a mărei. Şi nu ştiu gândurile mele întunecate, totdeauna ca prin farmec răsleţite, In apropierea mărei, cerul aprins in para apusului, sau valurile acelea de smarald, îmi risipi abureala ceţoasă a privirilor de toate zilele şl In ochi mei, una din minunile mărei, mi se înfăţiş sub toat splendoarea nepământească a basmelor cu silfidele din fundul mărei.

Valurile îmi murmurau la urechi tot felul de refrenuri ciudate, cuvinte misterioase cari imi deşteptau amintiri scumpe, tot felul de nume şi imagini vaporoase, cari Îmi răsunau şi mi-se reflectau în suflet, cu duioşia unei melodii dulci, armonioase, îndepărtate, foarte îndepărtate.... Palate de cristal cu streaşini inflorite de mărgean, grădini cu arbuşti de mărgăritare şi temple de sidef, înghirlantate cu cele mai delicate rose acuatie; acolo braţe mai aibe ca spuma mării se încolăceau după stâlpi înfloriţi cu nuferi albi şi ochi mai verzi ca străveziul mării şi trupuri mai mlădioase ca trestia, răscoleau abisele şi danţau fantasticul vals al ondinelor.,. Luntrea noastră străbătea înainte, ca o săgeată. Pe ţărmul ivit drept în faţa noastră, ochii noştri aţintiţi, priveau înmărmuriţi un fantastic palat alb. Ai fi zis un castel din spuma mării adus de fel în taina nopţii. Acorduri de viori străbăteau de pe terasele largi, cascade de râsete şi un bruhaha fericit de sărbătoare în toiu, pe când In pereţii înalţi, ma rea legănându-şi valurile albastre, îşi isbea cu putere măreţele-i talazuri înspumate. Portul împodobit pompos, Constanţa întreagă sărbătoreau satisfăcut', cel mai frumos Casino de pe coasta Mărei negre.

O seară mai târziu, pe aceleaşi terase, răsuna un graiu de aur, glorificând pe cel mai duios poet al amorului. Dl Disescu, confera despre «Ovidiu», figura cea mai atrăgătoare ce se leagă de colţul acesta al mărei, şl se făcea interpretul unor dorinţe unanime, ca chipul de bronz al poetului sâ fie adus lâng palatul alb al cântecelor, pe ţărmul mărei, unde-şi îneca surghiniul frumosul autor al «Tristelor».

M. B.

Tribuna Poporului, 4/17 septembrie 1910