Lauda adevărată nu este completă fără smerenie

Publicat de Aurel Băjenaru, 23 Ianuarie 2026
Timp de citire: 3 minute

Pentru a-i înțelege cu adevărat pe turcii și tătarii din Techirghiol, din Dobrogea, nu este suficient să le observăm obiceiurile sau să le cunoaștem istoria; este nevoie să pătrundem în miezul culturii lor. Iar acest miez este religia, moștenită din familie, transmisă din generație în generație, ca un cod interior al vieții. Reperele ei fundamentale sunt fixate în Coran, cartea sacră a musulmanilor, care modelează nu doar credința, ci și felul de a privi lumea.

Din această temelie se naște doctrina predestinării, cunoscută sub numele de „kismet”, care a imprimat lumii islamice un anumit fatalism. Pentru musulmanul tradițional, nimic nu este întâmplător: fiecare faptă, fiecare reușită sau încercare se află sub semnul voinței lui Allah.

În epistola sa următoare, Temungin Ismail evocă, prin intermediul amintirilor, semnificația profundă a expresiei „Mașallah”. Dincolo de valoarea sa lingvistică, aceasta devine un gest spiritual și moral. Rostită, ea protejează de deochi, binecuvântează și, în același timp, exprimă recunoștința față de ordinea divină, față de ceea ce „așa a rânduit Allah”.

Textul lasă să se întrevadă o idee esențială: lauda adevărată nu poate exista fără smerenie, fără acceptarea limitelor omenești și fără recunoașterea unei forțe care se află dincolo de voința omului.

°°°

Maşallah – aşa cum a rânduit Allah

Maşallah este un cuvânt venit din limba arabă, dar trăit pe deplin în sufletul lumii musulmane. Se rosteşte atunci când admiri, când lauzi, când binecuvântezi. Nu este doar o formulă de felicitare, ci şi un scut nevăzut, spus să nu fie de deochi, ca frumuseţea şi binele să rămână neatinse de rău. În faţa unei împliniri care adună în sine frumuseţe, migală şi har, Maşallah vine firesc pe buze. Rostit cu inimă curată, cu sinceritate, fereşte pe cel lăudat de invidie şi de umbra gândului rău.

În cartierul tătăresc, bunicul Abi stătea în curte, sub salcâmul bătrân, sprijinit în toiag, cu luleaua aşezată în colţul gurii. Tăcea mult, gândea şi mai mult. Îşi purta gândurile printre amintiri, printre ani trecuţi şi vieţi trăite.

Era miezul zilei, iar soarele coborâse jar peste pământ; natura părea încremenită, ca într-o rugă mută. Din când în când, bunicul răspundea salutului vreunui trecător rar, care străbătea strada prăfuită.

Deodată, liniştea fu spartă de uruitul roţilor unei căruţe venind din susul străzii. Era Sabai, căruţaşul, cărăuş la depozitul de lemne şi cărbuni, om al drumului şi al muncii grele.
— Selam, salut, Abi akai! strigă Sabai din mers.
— Alekîm selam, salut, răspunse bunicul, ridicând privirea și continuă:
— Bek yakșî atlarîn bar, ai nişte cai tare frumoşi… Maşallah!
— Allaha şükür, mulţumesc lui Dumnezeu, saw bol, să trăieşti!
Lauda, spusă fără Maşallah, rămâne parcă neterminată, ca o vorbă fără suflet. Abia adăugând acest cuvânt, lauda se aşază la locul ei: devine sinceră, curată, venită din inimă.

Prin Maşallah, nu doar admiri, ci şi dăruieşti — o urare de bine, o dorinţă ca frumosul să dăinuie.