Legenda lacului Tekirghiol

Publicat de Aurel Băjenaru, 8 Iulie 2020
Timp de citire: 3 minute

Se zice ca mai dedemult, pe vremea când turcul stapânea Dobrogea ar fi trait pe meleagurile acelea un turc batrân, pe care-l chiama Tekir Efendi om bogat in vremea lui.

Cu vremea, satul in care traia turcul se prapadise ïncetul cu încetul, mai murind câte unul, mai pribegind altul cine stie pe unde, pâna ce nu mai ramase in sat decât turcul cel batrân. Ii murisera, cadânele, îi pierisera feciorii in rasboiu, vecinii prietenii care 'n cimitir, care stie Dumnnezeu pe unde, iar din satul cu asezari omenesti nu s'alesese decât darâmatari un cimitir oropsit cu niste cruci strâmbe ori putrezite de ploi si viscole.

Bietul Tekir nu mai vedea vietate in juru-i decât o gloaba de cal, cu care apucase sa-si manânce amarul din tinerete.

Si dupa, ce ca ramasese singur pustiu, batrânetele de, ca batrânetele, adusesera, cu sine fel de fel de betesuguri. Aci ïl durea o mana, aci alta, ba un picior, ba celalt, de-si blestema mosneagul zilele rugându-se de Dumnezeu sa-l strânga de pe lume.

Dupa ce se chibzui el mai multa vreme, se duse la un hoge din alt sat, ca sa-l învete ce sa faca sä scape de atâta chin. Hogea deschise un ceaslov mare, citi ce citi din el, apoi il zise : 

- Uite ce scrie la Coran, bre Tekir. Când omul e la nevoe sä se încreada in prieten si unde l-o duce el, acolo-i mântuirea. 

Plecá Tekir îngândurat ca el alt prieten decât pe calul lui nu mai avea. Se urcä in hodoroaga, lui de cärutä si dete drumul haturilor zicând :

- Hai, Calule, du-mä tu, prietenul meu bun, íncotro te-o învata Alah.

Si calul o lua la fugä pânä ce nimeri la malul  unui lac. Aci era balta Tuzlei cum îi se zicea p'atunci. Dar nici aci nu se opri, ci dadu deadreptul in mocirlä. Turcul se pravàli in nämol, dar iesi iar la mal. Calul dupä el. Ce se gândi turcul? Pe semne cä Alah l-a îndreptat încoace namolulul asta o fi bun de leac. Se opri deci aci si a doua zi se scalda si el si calul lui in lac. A treia zi tot asa si zi de zi pânä ce simti cä,oasele nu-l mai dor, iar calul näpârli si prinse carne pe el ca la tinerete.

Tekir îsi fácu la malul lacului o colibä se hränia cu ce-l miluiau ciobanii cari treceau cu oile pe acolo. Zvonul merse din gura 'n gurä, ca nämolul din balta tamadueste durerile oaselor  si de atunci Tekirghiol adunä in fiecare an sute si mii de bolnavi, cari se tämäduesc de multe boale.

dupa Ion Adam

Albina, septembrie -octombrie 1928