Liceul de Marină

Publicat de Aurel Băjenaru, 21 Iunie 2024
Timp de citire: 3 minute

Patru ani de zile ale anului școlar am traversat astfel de coclauri la malul mării, de la stația de autobuz, în drumul meu spre noul Liceu de Marină din Km 4-5, de pe țărm. Astăzi s-ar zice, priveliști deosebit de romantice, însă atunci nu aveam ochi pentru așa ceva, conștientizam numai potecile noroioase când ploua, casele saracacioase, oamenii triști, resemnați ținuți ca animalele în cușca ideologică a socialismului și viitorul gri, neatrăgător.

Porneam de la Techirghiol cu cel puțin o cursă de autobuz mai înainte decât era necesar, uneori chiar două, ca să fiu sigur că ajung la ora 8 la scoală și nu trebuie să mă înghesui cu toată gloata. Toamna târziu sau iarna ajungeam pe întuneric la liceu și mă bucuram de liniștea și singurătatea sălii de clasă. Fară să aprind lumina priveam minute în sir luminițele vapoarelor ancorate în radă, încercând să-mi închipui viața peste zeci de ani, acolo undeva în "lumea liberă".

Liceul nostru era singura clădire nouă, modernă de pe coasta sălbatică a mării, la marginea portului care nu era decât schițat acolo jos. Parcurgând potecile de pământ, la plecare mai aruncam un ochi la marea albastra din zare, la șalupele puține care își făceau de lucru, sau la epava ruptă în două a lui San Antonio, nava eșuată, în noul acvatoriu acum, despre care nu știam nimic atunci, numai fabulam.

Nu-mi amintesc cu placere de anii de liceu. I-am făcut pentru că trebuia. Îmi amintesc vag de profesori care cu morga autorității postului ocupat ne vorbeau unidirecțional despre teme seci, departe de viață și de realitate. Îmi amintesc și de mulți colegi veniți din toate colțurile țării să devina marinari, mulți care la învățătură, încercau cu o încăpățânare și o determinare țărănească să compenseze poate bariere intelectuale care-i împiedicau să fie primii în clasă ca și pe ogorul părintesc. Primul eram eu, trebuia, mama mea aștepta asta de la mine ca și până atunci. Nu o interesa neapărat rezultatul ci dacă a obținut careva o notă mai mare, atunci trebuia să dau explicații.

Îmi amintesc de o trăire paralizantă în ziua cu publicarea rezultatelor examenului de trecere din "treapta 1" în "treapta 2" a liceului. Eram peste 1.200 de elevi dintre care numai 400 mergeau mai departe la liceu, restul la muncă sau la scoală profesională. În dupaamiaza în care s-au afișat zecile de liste în format DIN A4 pe un panou nesfrsit, mama a început să caute numele meu printre cei 400, ajungând până la sfârșit fară să-l găsească printre admiși, continuând cu cei picați. "Să nu-mi spui că e adevărat!" , mama era roșie al față de mânie, ciudă și neputința, nestiind ce să facă. S-a apucat în disperarea ei să mai citească o dată listele. Eram primul de pe listă cu o medie peste 9 acolo unde nu se uitase. În fine, presiunea asta a contribuit la aversiunea și disprețul meu profund pentru tot ce reprezenta scoală și primitivismul condițiilor date. Numai visarea din liniștea întunecată a dimineților, privind zarea presărată cu luminițele vapoarelor, a rămas.