Limba latină a vlahilor sub semnul întrebării

Publicat de Aurel Băjenaru, 25 Mai 2025
Timp de citire: 8 minute

Hașdeu ne prezintă în Istoria Limbei Române din 1881 și concluziile surprizatoare ale lui Cihac în privința limbii latine vorbite de protoromani. Alexandru Cihac (n. 8 septembrie 1825, Iași – d. 29 iulie/10 august 1887, Mainz) a fost un filolog român, membru de onoare al Academiei Române.

Cercetătorul Cihac, analizând urmele latinești ale limbii romane noi, insinuează că aceasta este artificiala ("cineva este tentat să creadă că elementul latin nu intrase încă în carnea și sângele națiunii."), limbă suprapusă voit peste fondul slav. Probabil adevărul este undeva la mijloc.

° ° °

Primele încercări asupra graiului popular al Românilor, conduse într-un mod ceva mai sistematic, se datoresc unei pleiade de Ardeleni: Șincai, Samuil Micu, Petru Maior, a căror amărime trebuie măsurată nu prin ceea ce ei au făcut, ci prin ceea ce voiau să facă: a deștepta naționalitatea română, a o deștepta cu orice preț. „Sînteți fiii ai Romei!”, au strigat ei; și Românul, zguduit din somn, s-a pus pe gânduri.

În acest chip s-a plăsmuit la noi și a crescut treptat până la un non-plus-ultra o direcțiune unilaterală în sensul latin. Toate elementele limbii române sînt latine și numai latine. Se știe că Lexiconul Buda de la 1825, a cărui parte etimologică este opera lui Petru Maior, trage pe turcul „alalău” din latinescul „alauda”, pe slavicul „becisnic” din latinescul „imbecillis”, pe albanezul „brad” din latinescul „abies”, „brânză” din „prandium”, „bardă” din „delabra”, „clas” din „caedo” etc.

Această școală a produs doi bărbați, de’naintea cărora cată să se’nchine toți Românii: Cipariu și Laurian. Cipariu a supus cel dintâi unui studiu critic vechile texte române. Laurian, pe de altă parte, a presimțit, înainte de somități occidentale, două dintre pârghiile cele fundamentale ale Linguisticii contemporane: neîntrerupta continuitate dialectală și reconstrucțiunea prototipurilor. Când el zice că dialectul sardu unește Italia cu Spania, dialectul piemontez pe Italia cu Franția, iar dialectul sicilian pe Italia cu România; când el reconstruiește apoi pentru „Tatăl nostru” românesc de astăzi trei tipuri succesive anterioare, cari îl leagă cu „Pater noster” latin; procedura poate fi necorectă, dar ideea — dezvoltă mult mai târziu de Schleicher, de Schuchardt, de Ascoli — era roditoare și adevărat științifică.

Și totuși această școală, pe care o justificau împrejurările nașterii sale și latinitatea cea reală a limbii române, trebuia să cadă prin exces. Cea’laltă direcțiune unilaterală, într’un sens exagerat anti-latin sau chiar latinofob, o reprezintă mai cu seamă Cihac în tomul II din «Dictionnaire d’étymologie daco-romane», căci în tomul I el se ține încă în anumite margini.

Cihac a lucrat vreo zece ani, răsfoind tot felul de vocabularii, pentru ca să ne dea la urmă un volum de peste 800 de pagine, în care se străduiește a dovedi că:

1°. Limba română cuprinde în sine de două ori mai multe cuvinte slave decât latine, cari sînt deopotrivă la număr cu cele turcești.

2°. Elementul latin e atât de proaspăt la noi, încât în Evul Mediu, pe când Românii făcuseră cunoștință cu Slavii: „on est tenté de croire que l’élément latin n’était pas encore entré dans la chair et le sang de la nation.”

3°. Afară de elemente slave, turcești, neo-grecești, maghiare și prea puține albaneze — adică cinci categorii peste tot, ba chiar numai patru, fiindcă, după Cihac: «l’albanais ne nous a donné directement qu’un très-petit nombre de vocables, et même ces mots ne sont pas d’origine albanaise» — nu există în graiul român absolutamente niciun alt ingredient străin.

4°. Elementele slave, zice el, constituie jumătate a limbii române, după Cihac, a fi început a se introduce la noi anume de atunci când: «les Roumains ont été christianisés par les Slaves», prin urmare cel mult în secolul IX.

5°. Nu se află nici o vorbă, dar nici una, pe care Slavii și ceilalți vecini s’o fi luat de la Români, ci pe toate le-au primit numai Românii de la vecini și mai ales de la Slavi, cărora a noilor datorăm până și pe Traian!

Din toate acestea rezultă, fără ca Cihac să o spună într’un mod expres, cum că de la Traian până la Chiril și Metodiu Românii nu vorbiseră aproape nici o limbă, fiind un popor mut, căci latina „n’était pas encore entrée dans la chair et le sang de la nation”, Turcii și Ungurii nu se arătaseră încă, iar Slavii nu se apucaseră a ne creștina.

De aici mai rezultă încă, și Cihac ne-o spune el însuși cu o fragedă candoare, cum că vorbele române cele eminamente creștine, ca: biserică — basilica, botez — lat. baptizo, duminica = lat. dominica, păresimi — lat. quadragesima, cruce — lat. crux etc., nu ne-au venit de la Romani, ci: «sont venus, sans aucun doute, d’une source gréco-latine du moyen-âge.»

Lui Cihac, ce e drept, îi scapă într’un loc de a zice că: elementul latin formează, fără îndoială, substanța limbii române, și pe „substanță” el chiar o subliniază; dar ce fel de substanță poate fi aceea, care în curs de opt secole, de la colonizarea romană a Daciei până la apostolatul Slavilor, „nu intrase în carnea și’n sângele națiunii!”?

După Cihac, afară de sfera curat lexică, elementul slavic „preponderează” la Români în sufixuri, în nomenclatura locală, în terminologia botanică, în forma interioară a limbii; mai adaugă gândul său că poezia noastră populară e slavică de sus până jos: „par le langage, le sujet, la forme.”

Cu alte cuvinte, dacă teoria lui Cihac poate fi înțeleasă într’un fel — și dacă o înțelegem, măcar el însuși — apoi nu mai drept în acel sens, că limba română este un dialect neo-slavic.

Bogdan Petriceicu Hașdeu Istoria Limbei Române, 1881

Rezumat:

Textul tratează polemica legată de originea limbii române, prezentând două direcții extreme:

1. Școala latinistă transilvăneană (Șincai, Samuil Micu, Petru Maior, Cipariu, Laurian):

   • Aceștia au promovat ideea că limba română este aproape în întregime latină.
   • Scopul lor principal nu era doar lingvistic, ci de redeșteptare națională — să arate continuitatea romană a românilor.
   • Uneori, forțau etimologiile pentru a demonstra originea latină a cuvintelor românești (ex: „brânză” din prandium).
   • Laurian chiar încerca reconstrucții ale limbii pe baza modelelor latine.

2. Reacția opusă, reprezentată de Cihac:

   • Acesta susținea că limba română are mai multe elemente slave decât latine.
   • Afirma că elementul latin e „prea tânăr” și nu făcea parte din „carnea și sângele” națiunii române în Evul Mediu.
   • Conform lui, românii au preluat totul de la slavi și alți vecini, fără a transmite nimic înapoi.
   • Concluzia implicită a teoriei lui Cihac este că limba română ar fi un „dialect neo-slavic”, ceea ce autorul textului consideră un exces nejustificat.

Mesajul central:
Autorul critică ambele direcții extreme — și latinizarea forțată, și slavizarea exagerată — sugerând că adevărul lingvistic este mai echilibrat și complex. Limba română este un amestec, cu bază latină, dar influențată puternic de contactele istorice cu alte popoare.