Cover Image

Love Story dobrogean

Publicat de Aurel Băjenaru, 23 Octombrie 2021
Timp de citire: 13 minute

O poveste de dragoste intre dobrogeanca Acrilla si barbarul Aurgais de la mijlocul secolului III d.Cr.

Intr-o mica comunicare care se pare ca s-a pierdut de altfel in negura timpului, profersorul, doctor in epigrafie latina si seful de santier arheologic de la Capidava Grigore Florescu, ne prezinta un aspect al continuitatii vietii antice pe teritoriul dobrogean, viata care se pare ca a mers mai departe chiar si dupa repetatele navaliri ale barbarilor.

Printr-o minutioasa analiza epigrafica a unei pietre de mormant descoperita la Capidava, piatra care initial a servit ca prag al unei intrari intr-o cladire dupa Florescu, cladire distrusa in a doua navalire a gotilor in Dobrogea, 249 d. Cr., autorul ne portreteaza profilul unui german, al unui barbar got pe numele de Aurgais. Prin deductiile logice istorice si epigrafice, acesta probabil venit in Dobrogea la prima invazie a gotilor din anul 238 d.Cr. Prin epitaful neobisnuit dar elocvent inchinat sotiei sale decedate Acrilla, acesta ne transmite o multime de amanunte care se pot interpreta de aici.

Pe scurt, romanizatul Aurgais prin dalta pietrarului care a realizat monumentul, ne transmite ca a trait 12 ani ca sot alaturi de Acrilla, a trait bine si fara probleme, pana la moartea acesteia la 35 de ani, timp in care i-a lasat si trei copii, el ridicand acest monument in memoria ei.

Iata mai jos articolul original al profesorului Florescu si concluziile sale in privinta acestui prim relief gasit la fosta cetate Capidava.

Două monumente epigrafice

ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMA CONTINUITĂȚII

Intre descoperirile arheologice din ultimii ani, în Dobrogea, se impun în deosebi atenției noastre două monumente epigrafice, prin informațiile pe care ni le dau cu privire la transformările pe care le-a suferit vieața romană la gurile Dunării în urma năvălirilor barbare.

De fapt amândouă aceste monumente au fost publicate, însă unul în reviste de specialitate, fiind studiat din diferite puncte de vedere, iar celalt necomplet din cauza lipsei unui fragment, găsit acum de curând. Monumentele au fost găsite în localități diferite: unul în săpăturile arheologice dela Capidava, iar celalt în satul Camena din județul Tulcea, întâmplător, de niște săteni.

Cel dela Capidava a fost găsit la poarta cetății, servind ca prag, cu fața scrisă jos și crăpat în mai multe bucăți. Intorcând una din bucăți și văzând că are inscripție, am ridicat tot blocul consolidându-l prin lipirea bucăților între ele cu ciment.

Monumentul este o piatră de mormânt, stelă (fig. i), înaltă 1,25 m — cât se păstrează căci lipsește partea superioară, coronamentul, probabil încă c. 0,30 m —' lată 0.50 m. și groasă 0,24 m. Fața ei e împărțită în două câmpuri: al reliefului și al inscripției. In câmpul reliefului e reprezentată obișnuita scenă a ospățului funebru, cuprinsă între două coloane sucite, amănunt important pentru datarea monumentului, cu aproximatie, în sec. III, d. Chr. Un alt amănunt confirmă și precizează această dată. Anume, în spațiul de sub câmpul inscripției se găsește o scobitură dreptunghiulară de 0.22 x 0.08 m. și adâncă de 0.07 m. unită în dreapta cu o altă scobitură rotundă și mai adâncă cu 0,04 m. decât cea dintâi. Aceasta din urmă prezintă în interior, o suprafață șlefuită prin, învârtirea unui pivot așezat în ea. Era, fără îndoială, pivotul unei porți.

Deci piatra noastră mai servise odată ca prag la o poartă, însă, cu fața opusă și înainte de a fi fos't transformată în monument funerar, căci atât inscripția cât și relieful nu prezintă nicio urmă de tocire. Desigur a fos't luată și transformată în stelă funerară în urma dărâmării construcției la poarta căreia servise ca prag. Această construcție, ținând seama de dimensiunile pietrei, era, fără îndoială, tot incinta unei fortificații.

Din descoperirile de până acum, dela Capidava, am constatat că cetatea a suferit din sec. III pană spre sfârșitul sec. V, trei distrugeri și- a fost de trei ori refăcută sau reparată, iar a patra oară, fiind distrusă din nou, n’a mai fost refăcută, totuși, deasupra dărâmăturilor se mai constată încă trei straturi de cultură, ba chiar se mai păstrează și urmele unei incinte, primitiv lucrate din piatră cu pământ, urmând aproape pe de-a-rândul traseul vechei incinte. Prima formă a cetății era aceia de castru cu zid de o grosime mică c. 2 m. și turnuri interioare. Resturi din acest zid-incintă s’au găsit sub turnul porții, care aparține refacerii ulterioare. Forma acestei refaceri e cu totul deosebita de aceia a castrului. Ea are un caracter predominant defensiv, cu zidul-incintă gros de 2.60 m. și cu turnuri puternice ieșite în afară.

Da poarta acesteia s’a găsit piatra noastră servind ca prag. Prin urmare, înaintea acesteia, ea n’a putut îndeplini aceiași funcție decât la una din porțile castrului.

Cât privește distrugerea castrului ea nu s’a putut întâmpla decât în timpul unei invazii a barbarilor. Prima invazie barbară e aceia a Goților din 238. Aceasta însă, după cum a dovedit d. Scarlat Lambrino, n’a fost o invazie violentă, ci a doua invazie a lor, din 249, a pustiit aproape toată Dobrogea. De sigur că atunci a fos't distrus și castrul dela Capidava. După această distrugere piatra a fost luată dela pragul porții și transformată în monument funerar, pentru ca, mai târziu, să fie readusă la vechea ei întrebuințare la poarta incintei refăcute după un sistem nou practicat, în timpul imperiului, începând din secolul III.

Prin urmare, pe baza acestor elemente putem să datăm monumentul nostru pe la începutul jumătății a doua a secolului III, deci într’un timp de mari turburări la Dunărea de Jos. Aceasta explică și tehnica stângace, primitivă, în care este lucrat monumentul și, de asemeni, explică și caracterul cu totul particular al inscripției, care, la rândul ei, ne dă lămuriri prețioase privitor la situația ținutului dela gurile Dunării în vremea respectivă.

Inscripția spune că Aurgais a pus o piatră funerară la mormântul soției sale, Acril(la) Trygitiani (filia) :

Time vixi bene vixi sine nulla
crimina vix(i) resta viator Acril(la)
Trygitiani vixit convirginio ann(os)
XII et moritur ann(os) XXXV et
demisit natos III Aurgais posuit
memoria coningi sue resta viator lege
titolo.

După cum se vede, inscripția se deosebește mult de forma clasică din timpurile bune, atât din punctul de vedere al conținutului cât și al limbii. Conținutul sobru al formulei clasice din inscripțiile funerare este înlocuit aici cu unul sentimental: Tune vixi, bene vixi... etc. Limba de asemeni prezintă o serie de particularități atât ca vocabular cât și ca forme ortografice inclusiv unele litere de formă cursivă. Astfel în rândul 2 întâlnim cuvântul crimina, care nu se potrivește pentru ceia ce vrea să spună autorul nici ca înțeles nici ca formă. Cuvântul nimerit ar fi fost "querella", pe care-l întâlnim, de obicei, în inscripțiile funerare. Am avea, prin urmare, de a face cu un individ care nu știe bine latinește și întrebuințează cuvintele după o vagă aducere aminte auditivă. Mai departe, în rândul 4, întâlnim cuvântul convirginio — vixit convirginio ann(os) XII. Acest cuvânt — în forma aceasta — apare pentru prima dată în inscripția noastră. După cum se vede, este un cuvânt compus din prepoziția cum și substantivul virginius. Dar și virginius este un cuvânt nou. II găsim numai în inscripții din vreme târzie, cu înțelesul de « bărbat, soț ». Astfel în inscripția funerară a unei femei, Glyceria, găsită în Italia, și datată exact în 6 August 452, d. Chr. se află: "fecit cum virginio annos XXXIII" 3. In forma compusă din inscripția noastră îl mai găsim într’o inscripție din Noricum — o quit tribuat genesis, qui separat convirginios dulcis... , unde convirginios are sensul de coniuges. In sfârșit, într’o formă de influență bizantină — sunvirgino, în Ioc dn synvirginio — îl găsim îttț’o altă inscripție, din Italia.

In inscripția noastră, e clar că nu poate fi luat în înțelesul de coniux, ci este sau un derivat din convirginius = soț, adică convirginium = coniugium, sau, mai de grabă, avem de a face nu cu un cuvânt compus, ci cu cele două elemente separate: cum, transcris con—după cum, poate, se pronunța de popor în vremea și împrejurările respective — și virginio, în sensul din inscripția Glyceriei.

Mai departe în rândurile 7, 8 și 10 întâlnim următoarele forme lingvistice: memoria în loc de memoriam, sue în loc de suae și titolo în loc de titulum. De sigur că nu poate fi vorba de greșeli de lapicid (gravura in piatra n.m.) și nici de o abreviere în cazui cuvântului memoria, ci sunt forme lingvistice populare, caracteristice prin dispariția desinenții cazurilor — desinența m a acuzativului, la primul și ultimul cuvânt, și diftongul ae transcris cu e simplu la cuvântul sue. In plus, ultimul cuvânt titolo, prezintă încă o schimbare fonetică — sunetul u transformat în o — fenomen, de altfel, cunoscut în latina vulgară, dacă cumva n’ar fi de recunoscut și aici o preferință a autorului inscripției pentru sunetul o.

Toate aceste particularități lingvistice sunt, în general, caracteristice limbii populare —latina vulgară —și ele sunt frecvente în inscripțiile din epocă târzie începând cu sec. IV. Faptul că apar în inscripția noastră, la jumătatea III și într’un centru militar și administrativ, se explică prin situația critică locală, determinată de invazia barbarilor, când vieața oficială, dacă nu e cu totul întreruptă, în orice caz mult redusă, însă viața poporului de jos continuă să se manifeste, de sigur, în formele ei proprii.

In sfârșit, elementul important din inscripția noastră este numele autorului ei: Aurgais, căsătorit cu o localnică, cu nume de origine grecoorientală, Acril(la) Trygitiani. Aurgais este un nume cu totul necunoscut: nu mai apare în nicio altă inscripție de până acum. Ținând seama însă de partea finală a acestui nume, -gais, care este aceiași ca și în numele got, Radagais, și având în vedere și evenimentele istorice contemporane inscripției: invazia Goților, fără îndoială că Aurgais al nostru trebue să fie un got romanizat. Inscripția spune că a trăit împreună cu soția lui 12 ani. Prin urmare, dacă piatra, care servise ca prag la castru, a fost transformată în monument funerar după dărâmarea acestuia în 249, Aurgais trebue să se fi stabilit acolo cel puțin cu 12 ani mai înainte, când s’a însurat cu Acrilla. In felul acesta, însă, ajungem la anul 238, data primei năvăliri a Goților în Dobrogea.

Inscripția aceasta, cunoscută arheologilor germani dintr’un extras trimis de mine la Institutul arheologic german dela Frankfurt pe Main, a dat prilej germanistului Siegfripd Gutenbrunner să facă un studiu filologic asupra numelui Aurgais. Confirmând rezultatele la care am ajuns eu pe baza elementelor arheologico-istorice, Gutenbrunner precizează, pe baza elementelor filologice, că numele Aurgais aparține ramurii germanice a Taifalilor, care, în 249, sunt arătați de isvoare ca luând parte la invazia Goților în Dobrogea și nu este exclus, deși izvoarele tac, să fi participat și la invazia din 238.

Arătând importanța acestei descoperiri, Gutenbrunner spune:

« Der Beleg für Aurgais erweist sich also fur die Namenforschung als ein Schlüssel zum Verständnis von Namen auf dem Boden des Westgotenreiches in Gallien und Spanien und zugleich als eine brauchbare Ergănzung unserer Quellen fur die Ostgermanischen Mundarten. Wenn Aurgais den Taifalen zuzuschreiben ist, dann zeigt uns sein Verhältnis zur Sprache Wulfilas, dass die Sprache der Taifalen dem Westgotischen sehr nahe stand ».

Din punctul nostru de vedere acest monument epigrafic reprezintă, pentru istoria noastră națională, cel mai autentic document, care dovedește precis că dintre barbarii care pătrund în teritoriul roman dela Dunărea de Jos, prin violență sau infiltrație pașnică, unii rămân acolo și, amestecându-se cu populația locală, se romanizează.

Aceasta însemnează că, dacă e vorba de o problemă a istoriei noastre în epoca migrațiilor, aceasta nu poate fi aceia a continuității ci a transformărilor suferite de populația romană locală de pe urma popoarelor năvălitoare. Din acest punct de vedere inscripția noastră ne permite să presupunem că influența popoarelor germanice n’a produs transformări durabile în vieața romană locală decât prin aceia că a determinat o slăbire a romanității oficiale.

Grigore Florescu, 1940

° ° °

Ion Russu, intr-un articol mai amplu, contesta deductiile lui FLorescu de mai sus si originea germanica a lui Aurgais:

In realitate, însă, întreaga problemă a misteriosului nume « germanic » (care, dacă ar fl adeverit, ar putea săă aibă o deosebită semnificație cultural-istorică), se reduce la o chestiune de epigrafie: cetirea și emendarea lui corectă. Textul inscripției e scris cu eaIaetere primitive șl inegale, într’o rudimentară limbă latină poporală (cum a relevat șl Florescu R. I. R., 167—168), cu greșeli grosolane (omisiuni de sunete și repetări de formule), — dovadă că redactorul epitafului și lapicidul nu stăpâneau tocmai bine graiul lui Cicero și Ovidiu; rusticitatea stilului adoptat de « Aurgais » pentru piatra mormântală a soției sale explică deopotrivă forma și alcătuirea propriului său nume ciudat, care de fapt e « compus », fără a fi de factură germană ori în general barbară, ci curat romană. Soluționarea enigmei lui AVRGAIS (scrisîntr’un singur cuvânt, lipsind semne ori spații deosebitoare între cuvinte), e simplă: AVR- nu e decât forma abreviată a lui Aur(elius), cel mal frecvent nomen gentile în toate provinciile romane. Partea rămasă, GAIS e tot nume roman, corupt: Gai(u)s; scris cu reducerea lui -ius la -is, cunoscută și în alte cazuri: G. Iulius Sergis în loc de Sergius ...

Ion Russu Un pretins visigot în Capidava Dobrogeană: „Aurgais”, 1946

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

30
Techirghiol
30.11.2021 04:18
Actual: 2° C
Viteza vantului: 2,02 m/s