Lumina de la Mormântul Sfânt

Publicat de Aurel Băjenaru, 11 Aprilie 2026
Timp de citire: 8 minute

Ritualul „Luminii Sfinte” de la Sfântul Mormânt este atestat documentar de cel puțin din secolul al IX-lea, dar cel mai probabil este mai vechi, fiind legat de practicile pascale din Ierusalim încă din primele secole creștine.

Primele descrieri clare apar în jurul anilor 800–900, când pelerini și cronici bizantine menționează apariția luminii în cadrul slujbei de Paște din Biserica Sfântului Mormânt. De atunci, ritualul a fost reluat anual, devenind o tradiție stabilă a creștinismului răsăritean.

Chiar dacă interpretările diferă (miracol pentru credincioși, fenomen explicabil pentru sceptici), continuitatea lui de peste o mie de ani este bine documentată și face din acest ritual unul dintre cele mai longevive obiceiuri pascale din lume.

Iată mai jos o relatare de la faţa locului din 1942.

°°°

Lumina de la Mormântul Sfânt

Ierusalimul este, mai ales, oraşul învierii. De două mii de ani, întreaga suflare creştină a planetei adoră Ierusalimul unde s-a întâmplat minunea învierii.

În biserica Sfântului Mormânt se oficiază în noaptea dinaintea Paştelui slujba înălţătoare a învierii, la care asistă reprezentanţi ai tuturor bisericilor creştine. Minunea luminii, pe care Patriarhul Ierusalimului o culege de pe piatra altarului, este aşteptată cu emoţie de credincioşi şi totuşi, an de an, ea se repetă.

Eşti în marea biserică a Sfântului Mormânt. Biserica e imensă ca nici una alta pe care ai văzut-o. Intrarea în ea e prin coasta dinspre miază-zi şi nu pe la apus, ca de obicei. Înăuntru e un bizar mozaic de chipuri şi capete omeneşti. Nu s-aude decât un geamăt surd de mulţimi înghesuite.

Fiecare pelerin, din orice colţ de lume, şi-a închipuit la plecare că va fi neapărat lângă piatra mormântului ca să vadă şi să ia direct lumina din mâna Patriarhului.

Dar acolo, o, Doamne, la ce depărtare s-a întâmplat să fie. Zeci de metri de capela sfântă. Iar între el şi ea sunt poate mii de trupuri de alţi pelerini. Totuşi nu protestează, nici în gând barem... E resemnat. Resemnat şi transfigurat, acolo în colţul lui stingher şi umil. Privirile se obosesc căutând marginile Bisericii. Altarul e pe un plan cu câteva scări ridicat deasupra nivelului comun şi e neînchipuit de departe, privit de la uşă, deşi uşa vine la mijlocul bisericii. Ochii însă îţi sunt atraşi de o capelă, din partea dinapoi a bisericii. E o capelă mică în biserică. De jur împrejurul ei, deasupra ei, într-un splendid joc de miraje sclipind în penumbre, strălucesc miile şi miile de candele de aur şi argint, toate aprinse mereu, acum însă stinse. E capela adăpostitoare a Sf. Mormânt.

Deodată s-aud nişte paşi în cadenţă, paşi milităreşti, apoi nişte izbituri grele de bastoane de fier. Garda militară, îmbrăcată în infoiatele costume orientale ale vechilor dragoni turci, îşi face apariţia în biserică. De la uşă, o parte deschide coridor prin mulţimi, până la altar, pe care Patriarhul trece cu suita.

O altă parte trece spre Capela Mormântului. O înconjoară. Comisarul se postează în faţa uşii sigilate. Slujba începe. Pelerinii sunt din nou transfiguraţi, de data asta, de aşteptarea minunii. Prin balcoane, intermitent, studenţi arabi aleargă scoţând nişte articulaţii ale unor chemări ciudate. Din când în când, asprii dragoni trec în lungul celor două laturi ale coridorului liber, trântind de piatra mozaicului capetele unor drugi grei şi sclipitori de fier. Pe partea dinspre nord a bisericii, în celule nu prea mari, sunt altarele confesiunilor creştine: catolici, anglicani, copţi, maroniţi etc. Ortodoxia a fost şi este de-a pururi îngăduitoare. În aşteptarea luminii, fiecare se roagă după legea lui în propriul altar. Unii par de-a dreptul caraghioşi. Ţipă, urlă, se vaită. E o babilonie întreagă. Dar slujba s-a terminat în marele altar ortodox. Uşile altarului se deschid. În biserică e semi-noapte, deşi sunt doar ceasurile după-amiezii. Nici o lumină deloc, nicăieri. Răngile de fier ale dragonilor sfarmă, zornăind, tăcerile. Pelerinii oftează. Între altar şi capela Mormântului Sfânt, printre mulţimi, s-a deschis cărare. Dragonii o străpung.
Tăcere iar.
Ca o arătare de lumini ale dimineţii, pe uşa altarului alunecă o pată albă. După ea, timid, alte umbre albe plutesc, mergând spre Sf. Mormânt, pe drumul deschis. În întunericul aproape deplin al capelei se vede doar pata albă ce-o alcătuiesc hainele Patriarhului îngenuncheat în rugăciune pe piatra roasă de sărutările şi lacrimile miliardelor de oameni din toate veacurile.

Dar Patriarhul nu iese şi lumina nu apare. Inimile gem de tăcere, de nerăbdare. Deodată, la balcoane, studenţii arabi, prinşi de un acces de mistică rugare, aleargă şi ţipă:
— Oiala! Oiala! Oiala!
Bastoanele dragonilor zăngăne. Arabii tac. Tăcerile inundă şi domnesc iar. Sufletele înnebunite de spaima gândului că nu va veni lumina aşteaptă neclintite. Pe piatra Mormântului Sfânt însă, în curba tăcerii mai ales, s-a fost ivit un fel de rouă clară. Roua aceasta prinde nişte sclipiri diamantice, apoi se preface într-un fel de brumă vaporoasă.

Patriarhul geme zdrobit de extazul rugăciunii de foc. În capela Mormântului începe un joc fosforescent de lumini. Apoi o iluminare. Cel dintâi de afară care a văzut-o scoate un ţipăt; deodată toate miile, toate balcoanele, toată lumea tună ca o furtună într-o exclamaţie despovărătoare de entuziasm. S-ar părea că totul s-a prefăcut în ţândări: capelă, oameni, turle, biserică, coloane de alabastru...
Patriarhul cu tampoane de vată a strâns roua vaporică.
De tot e numai un pumn. O ia în mâini. La început nu arde.

(Probabil un amestec de fosfor şi sulfură de carbon, sulfură care se evaporă, lăsând fosforul să se autoaprindă apoi la contactul cu aerul. Bisericile catolice şi protestante nu recunosc acest ritual „spectaculos” n.m.)

Albu-i chip iluminat şi transfigurat apare îngenuncheat pe uşa capelei, cu un pumn de lumină, un pumn de flăcări alb-violete. Un diacon îl aşteaptă cu un potir de aur. Flăcările cad în potir. Patriarhul e gata să cadă şi el. E prins de subţiori şi pe sus dus de cler în faţa altarului. E încă întuneric. Doar flăcările din potir aruncă fâşii albe tăcute.
Lumea strigă iar de bucurie.
33 1/2 lumânări de ceară curată — după anii vârstei Mântuitorului — sunt aprinse deodată din potir. Patriarhul cu glas stins strigă:
— Veniţi de luaţi lumină!
Când pelerinii au plecat, zidurile negre ale bisericii gem de uşurare. Răsuflă scăpate de durerile împovărărilor. Afară e noapte orientală, dureros de frumoasă.

La Ierusalim, clopotele învierii răsună ca o chemare a pustiurilor. Glasul unei femei mironosiţe (femeie care se tânguie în cinstea lui Isus Hristos n.r.) s-a auzit cu mult mai departe decât ele.

Învierea în Ierusalim, oraşul împrejmuit de nisipuri, arşiţe şi deşerturi, este desigur veşnicul simbol al ei pentru sufletele noastre.

Învierea e pretutindeni o chemare a pustiurilor.

Învierea e o chemare a sufletelor noastre. Şi nicăieri nu-ţi vei cunoaşte mai bine pustietatea din suflet decât în faţa miracolelor din nopţile acestea ale învierii, în cetatea Sfintelor Patimi. După Înviere, în Ierusalim, sus tremură stelele, iar jos luminile din Lumină. Apoi fecioarele creştine, în îndimineaţări, vin cu coşurile cu ouă roşii. Ca orişicând în legendă, însăşi Alba şi Marea Fecioară Mariam.

Iată atunci, dinspre nord-vest, dinspre dumbrăvile îndepărtate ale munţilor dintre Daraa şi Aman şi din cele ale Azrakului sosesc adieri îmbălsămate cu florile de munte.
O, Ierusalime în minune!
O, Ierusalime în înviere!
Cine văzându-te aşa te va uita vreodată? Căci tu eşti taină pentru dus în mormânturi.

Dan Iliescu
Realitatea Ilustrată, aprilie 1942 (fragment)