Măgura, fostul Docuzaci – povestea celor nouă copaci

Publicat de Aurel Băjenaru, 2 Noembrie 2025
Timp de citire: 7 minute

În sudul Dobrogei, acolo unde pământul se frânge în linia graniței cu Bulgaria, se află o localitate mică, aproape uitată de lume. Astăzi se numește Măgura, dar în vremuri de demult purta un nume cu rezonanță orientală: Docuzaci – din turcescul Dokuzağaç, alcătuit din dokuz („nouă”) și ağaç („copaci”). Un funcționar român, probabil fără prea multă imaginație, i-a schimbat numele în Măgura, într-un gest birocratic care a șters o filă dintr-o istorie lungă și amestecată.

Așa s-a petrecut, de altfel, cu multe sate din Dobrogea. După 1878, odată cu instaurarea administrației românești, toponimia a început să se transforme: acolo unde coloniștii români deveniseră majoritari, s-au impus nume românești; unde comunitatea musulmană a rămas dominantă, s-au păstrat vechile denumiri otomane. A fost o strategie tăcută, dar limpede, de a „româniza” provincia prin colonizări și împroprietăriri succesive, între anii 1880 și 1914.

Despre cei „nouă copaci” care au dat numele vechii așezări otomane nu mai există astăzi nicio urmă. Se spune că erau peri, crescuți lângă geamie. Au dispărut demult, dar în locul lor au rămas câteva povești care încă mai tresar prin arhive și prin amintiri.

Istoricul M. D. Ionescu scria că, prin anul 1834, un pașă pe nume Hasan a colonizat aici și în alte patru sate din împrejurimi un grup de arabi originari din Siria. Oamenii aceia, veniți din deșerturile uscate ale Orientului, erau cunoscuți pentru priceperea lor în a face pământul roditor chiar și sub soarele arzător al secetei.

Recensământul otoman din 1850 amintește 145 de arabi în toată Dobrogea, dar numărul lor a crescut repede în anii următori.

În 1861, geograful francez Guillaume Lejean nota că, în timpul călătoriei sale din 1854 prin Peninsula Balcanică, una dintre așezări – Arab-Köi – fusese deja părăsită, însă celelalte prosperau încă. Prosperitatea aceasta n-a durat mult. După 1878, când Dobrogea a fost împărțită între România și Bulgaria, noua frontieră a tăiat brusc spațiul locuit de arabi. Așezările au început să decadă, iar o parte dintre locuitori s-au reîntors în Imperiul Otoman.

Câteva decenii mai târziu, în 1913, antropologul elvețian Eugène Pittard nota că acele colonii arabe aproape dispăruseră. Mai găsise doar paisprezece bărbați, rămășițele unei comunități odinioară prospere. În studiile sale antropologice, Pittard a observat că unii dintre ei aveau trăsături de influență negroide – o moștenire, spunea el, a populației arabe din jurul Mării Roșii, unde comerțul cu sclavi africani și asimilarea acestora în rândul arabilor fuseseră cândva practici curente. El conchidea că și o parte dintre arabi din Dobrogea ar fi putut avea strămoși originari din acele meleaguri îndepărtate. În cele din urmă, ultimii arabi dobrogeni s-au contopit cu populația musulmană locală, dispărând ca identitate separată.

La începutul secolului trecut, însă, satul Docuzaci încă respira o bunăstare calmă, tipică lumii otomane târzii. Printre localnicii de seamă se număra Hagi Talib hagi Memet hagi Mamut. „Talib” era numele său propriu, iar „hagi” – titlul pe care îl purtau credincioșii care făcuseră pelerinajul la Mecca, la Piatra Sfântă a Islamului. Talib era fiul lui Memet, și el hagiu, care fusese fiul lui Mamut – de asemenea pelerin. O familie de credincioși înnobilați de drumurile sfinte și de răbdarea nisipurilor. Se spunea că neamul lui Hagi Talib stăpânea pământurile din Docuzaci de peste trei sute de ani.

Întemeietorul ar fi fost, după tradiție, un general viteaz căruia sultanul îi dăruise moșia ca răsplată pentru faptele sale de arme. Odinioară, domeniul se întindea dincolo de graniță, până în Bulgaria. Dar în 1877, un incendiu a mistuit arhiva familiei – actele de proprietate s-au făcut scrum, iar tatăl lui Talib, neștiind limba română, nu a reușit să-și apere drepturile.

Pământurile de peste frontieră, împreună cu câteva prăvălii dintr-un orășel bulgar, au rămas fratelui său, care s-a mutat acolo.

Hagi Talib însuși a rămas în România, un cetățean loial și curajos.

Când armata română i-a cerut sprijinul în acțiunile de contrainformații din timpul tensiunilor cu Bulgaria, a acceptat fără ezitare. „Fiind cetățean român,” spunea el, „România a devenit pentru mine o nouă patrie, căreia îi datorez chiar și viața.” Și și-a pus viața în joc cu fiecare trecere de frontieră – sub pretextul comerțului cu cereale, cu un ofițer român deghizat ca vizitiu, aducând informații prețioase. Pentru curajul său, regele Carol I l-a decorat cu ordinul „Coroana României”.

Apoi, peste această lume orientală cu ritmuri lente a venit administrația românească – cu funcționari trimiși aici în pedepse disciplinare, cu aventurieri atrași de promisiunea unei „îmbogățiri rapide în barbarie”. În locul unei „civilizări”, a urmat o decădere. Satul s-a stins încet, turcii și tătarii s-au risipit în toate vânturile, iar astăzi, la Măgura, mai trăiesc doar poate două duzini de români – oameni simpli, la marginea unei sărăcii fără orizont.

Din vechiul Docuzaci au mai rămas gardurile musulmane din piatră, lucrate de meșteri pietrari pentru veșnicie. Par simple, dar fiecare piatră poartă urmele unei priceperi pe care nimeni nu a mai știut s-o egaleze.

Și mai dăinuie, undeva la margine, cimitirul musulmanilor – cu pietrele lui fără nume, înfipte în pământ ca niște semne de exclamare într-o epopee nescrisă. Lângă el, stingheră și albă, s-a ridicat biserica creștină. Două lumi se privesc peste tăcerea timpului: una care a fost și una care încearcă să fie.

Așa arată astăzi Măgura – o așezare care poartă în pământul ei amintirea celor „nouă copaci”, a arabilor sirieni, a familiilor de hagi, a meșterilor pietrari și a tuturor celor pe care istoria i-a adus și i-a luat, fără să mai știe cineva exact când.