Mangalia în câteva cuvinte

Publicat de Aurel Băjenaru, 16 Aprilie 2026
Timp de citire: 7 minute

Despre Mangalia și trecutul ei nu știam, mult timp, prea multe. Multă vreme nici nu apare cu adevărat pe scena istoriei Dobrogei românești.

În primul rând, era greu de ajuns acolo, în sudul extrem al litoralului românesc, până la inaugurarea căii ferate de la Constanța, în 1938. Apoi, pentru multă vreme, a fost locuită doar de o „mână” de oameni, printre numeroase ruine: cele antice, cele otomane și cele mai recente. Iată mai jos o imagine surprinsă de Gala Galaction.

°°°

Mangalia în câteva cuvinte

"Când am intrat întâia oară în Mangalia, eram în automobil. Am oprit la restaurantul Brusalis, prima instituție de acest fel din localitate. Dar eram la marginea orașului. Am coborât apoi câteva sute de metri pe strada principală și am ajuns la grădina publică — azi desgradită și năpustită — și ne-am pomenit afară din oraș. Aceasta e toată Mangalia. O stradă de prăvălii și câteva ulițe scurte, pierdute în dărâmături. Mai este, spre apus de strada principală, o mahala turcească, vegheată de pe deal de o geamie.

Văzută dinspre mare și, anume, dinspre satul Două-Mai, Mangalia se întinde de la biserica grecească până la sus-zisa geamie și până la două mori mărginașe, una de foc, una de vânt, prima activă și a doua pustie.

În silueta ei, înscrisă în smaraldul cerului, proeminează o biserică începută și neisprăvită, o magazie uriașă, astăzi goală, două turnuri de geamie; întâmplător, silueta e sporită cu două catarge ale vaporului grecesc „Smirna”, azvârlit de furtună, astă iarnă, în portul înecat de nisip și inospitalier. Rezumând și mai mult și lăsând la o parte colanul de safire al mării, Mangalia însemnează astăzi — ruine, sonete și fesuri roșii.

Războiul a fost cu deosebire funest pentru acest oraș. În Constanța, din pildă, urmele luptelor și ale răzbunării sunt aproape invizibile. Mangalia (pentru care, cuvânt curios, a avut onoarea a peste două sute de ghiulele azvârlite din largul mării de un vapor inamic) a fost grav lovită. Mai toate casele din oraș au rămas schiloade. Unele s-au îndreptat după război, foarte multe, părăsite de stăpâni, au fost jefuite ori risipite.

Pe țărmul înalt al mării, de la biserica grecească și până la primărie, nu mai este nici o casă locuită. Vreo două clădiri oficiale, din fața portului, așteaptă să fie restaurate de aici înainte. Proiectata biserică din acest oraș, menită să fie catedrală și aproape terminată la roșu, a fost izbită în partea de sud a altarului și desfundată. Zeci de alte case, găurite de câte o ghiulea, au căzut pradă jafului și ruinei.

Așa se face că azi Mangalia e o arie largă de moloz și de pietroaie. Ori pe unde ai trece — în afară de strada prăvăliilor — te împiedici de dărâmături și vezi numai pereți spintecați și ferestre înecate de bălării.

Era odată o stradă de-a lungul portului. Erau pe ea magazii, cafenele, case particulare. Azi portul e mort și strada de asemenea. În anii războiului și de atunci încoace, nisipul mării a năpădit baia portului și azi nu mai poate să se apropie nici un vapor. Pe lângă nenorocirea bombardării, a mai venit și potmolirea portului.

Cetățenii mangalioți, când văd departe, pe linia de oțel a mării, câte un vapor sub fuiorul lui de fum, coboară melancolici pe dig, privesc — până când piere — năluca prosperității maritime și se întorc la cafenea, cu pieptul plin de suspine. Se întorc printre lanurile de scaieți înfloriți. Această buruiană suprem decorativă se înfrățește totdeauna cu dărâmăturile și nicăieri n-am admirat mai mult triburile ei și florile ei violacee decât aici, la Mangalia. Sunt crânguri întregi de scaieți împrejurul orașului, prin locurile virane din oraș, dar mai cu seamă prin curțile gospodăriilor nimicite. Cresc înalți, viguroși, plini de ghimpi de aur și de frunze stilizate. Florile lor au un miros dulce ca de miere și de flori de tei și este o ciudățenie a firii că acești ciucuri vegetali, mătăsoși la pipăit și cu parfum de miere, cresc pe niște tulpine atât de țepoase și de neamicale.

Totuși, vine un timp când pădurea aceasta de scaieți poate să fie bună la ceva. Socotesc că în preziua iernii, populația săracă din oraș adună de pe câmp tulpinile uscate și le pune pe foc. În Mangalia, ca și în mai toată Dobrogea, lemnul e foarte scump. Lemne pentru foc au numai cei bogați. Sărăcimea arde paie, trestie, probabil scaieți și tizic, adică un fel de brichete originale scoase din coșarul vitelor.

Mangalia e o ... orientală. Deși, după neamuri, locuitorii ei sunt greci, turci, tătari și români, după traiul și după sufletul lor sunt tot orientali. Mi se pare că elementul grecesc este cel mai numeros. Colonia grecească din localitate are biserică și școală, întreținute din fonduri particulare. Frumoasa limbă elină — supunându-se legilor și vicisitudinilor timpului — răsună și azi pe țărmul mării, aici unde urmașii lui Ulise descălecară acum trei mii de ani. Dar grecii din Mangalia nu se deosebesc de români decât într-atâta că, pe lângă românește, mai vorbesc și grecește. Nota bătătoare la ochi o dau turcii și tătarii, purtători de fes roșu. Cu toate că și unii și alții sunt musulmani, adică credincioși ai lui Mahomed, turcii și tătarii se deosebesc profund între ei.

În acest oraș au două geamii. Cea de la marginea orașului este a tătarilor, dar hatipul care slujește acolo e bătrân și bolnav. Geamia din mijlocul orașului este a turcilor și deserventul ei este venerabilul hatip Ali, om încă tânăr, dar plin de cucernicie și de măsură. Din minaretul moscheei lui, Ali privește cu tristețe, în fiecare vineri, la amiază, fesurile, scaieții și ruinele Mangaliei."

G. Galaction Dimineața, 23 august 1922

°°°

Despre mormântul antic decopertat din imagine, tot Gala Galaction ne lasă o mărturie despre povestea proaspătă care circula pe atunci.

°°°

"Ce sunt aceste măguri (movile n.m.) cari se înșiră între Tatlageacu și Mangalia? Mi-au spus unii: — Morminte preistorice. Mi-auspus alții: — Semne de orientare militară sau maritimă- In sprijinul primei idei, am auzit povestea aceasta. O dată, nu știu care autoritate administrativă sau științifică, de la noi, a voit să curme cu acest mister chinuitor. Rezultatul a întrecut așteptările: Un sarcofag de împărat (preistoric) și un ulcior cu zburături de aur s-au găsit în movilă!... Dar nu era de față decât mercenarul care făcea săpăturile și noaptea — înșelătorul!—a băgat aurul în sân, a luat sarcofagul în spinare și a fugit peste graniță. (Granița atunci era la o bătae de pistol)."