Mangalia, la marginea Orientului

Publicat de Aurel Băjenaru, 18 Aprilie 2026
Timp de citire: 14 minute

Mangalia, încă „neromânizată” în 1935, mai departe de civilizația nouă, rămânea o imagine vie a Dobrogei vechi, orientale.

Ca o filă desprinsă dintr-un jurnal prăfuit, acest reportaj despre Mangalia nu este doar o simplă descriere de locuri, ci o coborâre într-un timp suspendat între lumi.

Textul de mai jos recuperează o geografie aproape dispărută, unde Dobrogea nu era încă domesticită de modernitate, iar orașul trăia la granița fragilă dintre Europa și Orient.

Mangalia apare aici ca un spațiu al contrastelor lente: între ruinele antice ale Callatis și cafenelele turcești, între marea agitată și somnolența mahalalelor, între trecutul roman și prezentul balcanic. Privirea autorului nu este una turistică în sensul obișnuit, ci mai degrabă una de explorator melancolic, fascinat de amestecul de etnii, de ritualuri cotidiene și de acea „lene orientală” care pare să dizolve orice tensiune.

Articolul devine astfel o invitație la o călătorie în timp — spre o Mangalia care nu mai există decât în memorie și literatură. Un Orient apropiat, familiar și totuși exotic, unde fiecare uliță, fiecare siluetă și fiecare sunet al mării compun un tablou viu, neliniștitor și seducător deopotrivă.

°°°

Mangalia

Un drum de diligență.
Provincia, plaja și mahalalele.
Printre ruini.
Casa lui Racowski e de închiriat.
Cafenelele orientale. Tipuri.
Pe dig, spre seară.

Drumul de la Constanța spre Mangalia nu evită linia albastră a Mării. Relieful dobrogean nu se contrazice și traversăm dealuri sterpe, pieptănate de seceră. Trecem prin stațiunile elegante ale Eforiei și Carmen Sylva și după aceia întâlnim numai sate tătărești, cu acareturi de pământ și piatră.

Numai pe la Tatlageac caracteristica dobrogeană dispare și Umbra unei plantații de salcâmi acoperă monotonia ținutului. Dunga Mării ne joacă farse. Se șterge pe după dealuri și reapare încordată și mută. Mangalia se anunță printr'o herghelie oficială. Dar nici un cal nu nechează și numai firma indică existența animalelor pierdute în acest Pampas românesc.

Marea Neagră se apropie de noi și intrăm în Mangalia. Vechea cetate Callatis se prezintă într’un ceas de viață și de agitație provincială. Mangalia are un aspect de târg moldovenesc. Prăvăliile cu marfa expusă pe trotuare, hotelurile posomorite și ulițele prăfuite , se situează în alt punct geografic. Dar Dobrogea își lasă amprenta. Mangalia este imaginea Babadagului. Dar între Babadag și Mangalia, pașalâcul de lângă Razelm rămâne superior, înzestrat cu munte, vie și pădure. In Mangalia, pe lângă fantomele trecutului roman, spiritul lui Nastratin se întâlnește cu spiritul lui Bai-Ganciu. Și între ele, silueta mistică a lui Ivan își face brusc apariția. Populația Mangaliei e compusă din turci, bulgari și lipoveni. Ocondiție de viață specială a creiat între neamurile acestea atât de opuse, o armonie neverosimilă. Nu există în Mangalia conflicte. Cosmopolitanismul balcanic al acestei provincii se supune unui singur climat de lene orientală și risipit în vegetație, mizerie sau misticism nu își înegrește existența cu divergințe inutile. Mangaliaare o singură stradă și câteva uliți. Pe strada principală magazinele se aranjează nedisciplinate, oriental așezate pe ambele trotuare, între cafenelele turcești.

Ca să ajungi la plajă, trebue să parcurgi centrul, să treci pe lângă monumentul eroilor și să te cufunzi cu picioarele în nisipul adânc. Prin șanțuri gâștele cu pantofi albi se bălăcesc exuberante. Monumentul eroilor e statuia unui soldat în poziție de atac, ridicat pe un soclu de piatră. Are melancolia vulgară a unui specific monument provincial. Plaja Mangaliei e generoasă și veritabilă. Nisipul fin își aruncă mătasea peste un țărm larg. Cabinele de lemn stau pustiite ca niște sicrie fără cadavre. Dar plaja e bogată în trupuri, Răstignite la soare. Zac cu picioarele deschise ca o foarfecă. Corturi improvizate din cearșafuri, dau un pitoresc de lagăr desmățat. In costume de baie care trișează cât mai mult, femeile se răsucesc în hemoragia solară. Bărbații cu bustul gol, primesc și ei soarele în piept.

Plaja Mangaliei are avantajul să fie situată la răsărit. Și proporțiile ei nu au limită. Cât ține țărmul, există și plaja, mai largă sau mai îngustă. Marea se frământă și deasupra valurilor se ivesc capetele înotătorilor. Plaja devine frenetică, corpurile întinse în nisip se mișcă și mugetul apei care se lovește de țărm, înăbușe râsetele și strigătele vilegiaturiștilor. Prin crăpăturile gardului, la solarium-ul de doamne, se uită adolescenți care vor să surprindă pe diverse matroane obeze complect goale. E un efort inutil, fiindcă toate femeile circulă aproape nude, iar după ce au ieșit din Mare, costumul devine și mai transparent, conturând formele cele mai discrete.

Eroismul Mangaliei celebrat printr'un soldat de plumb, prăvăliile care depun pe trotuare găleți, seceri și frânghii, cafenelele cu mese la stradă și cu clienți cu fes, exprimă viața și culoarea urbei. Hotelurile cu hambarele lor de ploșnițe au rămas fără pasageri și prin frizerii un Figaro oriental își ascute briciul cu patos de tenor provincial.

Ruinile istorice se șterg în fața ruinilor actuale. Strada Farului e o uliță a zidurilor dărâmate care te conduce până la turnul de fier al unui far abandonat. Lumina semaforului a fost condamnată de câțiva ani și n'au rămas decât săgețile care arată punctele cardinale.

Mahalaua turcească își păstrează specificul și mizeria. Bordeiele de lut se îngrămădesc pe fundul văii și lângă ele, dealurile Mangaliei sunt ca niște sâni ai pământului. Cartierul lui Alah respiră moartea. Bordeiele strâmbe și gardurile de piatră par părăsite. Paragina lor se întinde ca o durere înțepenită în colțul acesta dobrogean. Câte-o turcoaică bătrână străbate ulița murdară și șalvarii îi atârnă în țărână. Un câine bolnav de râie și de tristețe doarme sub o căruță. Câțiva copii suiți pe un zid privesc cerul pe care îl mângâie cu dulci cuvinte turcești. Din casele tătarilor nu iese decât tăcerea. Prin curți felinare încovoiate au o expresie de infirmitate dezolantă.

Tătăroaice tinere, cu șalvari înfloriți, stau pe pragurile mărunte și contemplă trândăvia văii. Din ulița turcească ajungi în câmpul gol. Măgarii pasc liberi iarba săracă. Un asin a încremenit pe o colină, cu urechile ciulite ca să audă murmurul stepei; întins și nemișcat, animalul pare pietrificat. După o oră l’am găsit în aceiași atitudine imobilă. Casele tătărești s’au rărit. Moscheia veche își profilează minaratul și deasupra lui o semilună stă ca un arc întors. Orbitele ferestrelor au fost zidite și geamia bătrână și oarbă e o casă lăsată în părăsire, printre măgarii încăpățânați. Ușa minaretului e deschisă, dar nici un muezin nu apare ca să strige numele lui Alah deasupra Mangaliei. Numai un asin care rage, întâi nazal și apoi gutural. In bălării, jurul moscheiei, printre mormintele turcești cresc din ierburile și buruenile câmpiei. Umila necropolă musulmană e o priveliște scurtă de bolovani anonimi infipți în pământ. Nici o inscripție și nici un nume. Moartea orientală te confundă în necunoscut și pietroaiele acestea triste ucid și amintirea.

Adormită și misterioasă e valea aceasta, cu pășuni și cimitire. Toată Dobrogea se concentrează în liniștea ei. Mai departe, iazul cu formă de luntre e mort și el. Pe apa somnoroasă câteva dube lipovenești alunecă ușor și vâslele spintecă apa fără sgomot. Dar din mahala, acolo unde începe urbea, începe și vehemența. La frizeria lui Osman, bărbi mahomedane sunt sacrificate sub briciul nemilos ca un iatagan.

Străbuna Callatis e un document subteran și numai în câteva locuri vechea cetate a fost deshumată. Dar trebue o sapă de arheolog convins, ca să desțelenească trecutul și să-l transforme în material de muzeu. Timpul oștirilor lui Lisimach ai teuma după atâtea secole și monezile sau mormintele antice vor trăda epoca lor. Sunt desgropate băile romane. Aici legionarii se spălau pe picioare, își lăsau sulița și platoșa la intrare și intrau în apa încălzită numai cu puterea ca să se spele după o bătălie sau o orgie. Ruinile civilizației romane sunt inexpresive. Au existat coloane de marmoră, urne și amfore, dar diverse personalități le-au ridicat ca să-și decoreze cu ele vilele.

Din altă epocă, Mangalia are un dig genovez. Corăbierii italieni care navigau spre portul mangaliei, au zidit un paravan contra Mării. Au rămas rădăcinile lui și pare mai trainic decât actualul dig, pe care ploile recente l-au distrus.

Plaja devine la ora de amiază pustie. Sezoniștii dispar după ce și-au copt spinarea. Parcurg drumul până în centru goi și sgomotoși. Dacă ar păstra puțină tăcere, s’ar auzi urletele Mării.

La restaurante, vilegiaturiștii își iau dejunul în muzică. Bărbații au rămas cu busturile goale, femeile numai cu sânii pudic ascunși în paftale. Trebue să-ți consumi jigoul privind un spate prăjit sau un piept păros. Sezoniștii provoacă revoluție și vacarm în viața atât de liniștită a Mangaliei. Circulă pe străzi despuiați, fac un zgomot sălbatec și dansează în indecentele lor costume. Vilegiatura e o întoarcere la viața primitivă. Și ca la începutul erei quaternare, trec pe străzi bărbați goi și păroși ca maimuțele, ieșiți din cine știe ce cavernă. Dar localnicii rămân simpatici, își petrec ziua la cafenea, unde îi așteaptă o masă de biliard sau o cutie cu table. Cafeaua fiartă pe vatra cu nisip, e servită la filigeane. Figuri mongole, cu gesturi caracteristice orientale, apucă filigeanul de buză și îl duc la gură. Din cafenelele întunecate și răcoroase, lenea e dulce ca șerbetul din borcanele așezate pe un raft lângă „cassă".

Aici, ca și în cartierul turcesc, viața capătă o concepție înaltă, de trândăvie, de existență de plantă. Mangalia are tipurile și nebunii ei. Un tip e d. Tewfic, care vinde toată vara semințe și are o barbă albă de pașă. A fost șasesprezece ani birjar la Constantinopol, în care timp trăsura și caii lui duceau pe mușterii la lupanare. S-a stabilit la Mangalia de treizeci de ani și se ocupă cu fabricarea de înghețată și închirierea de camere mobilate. D. Tewfic își plimbă prin Mangalia căruța cu vanilie și fistic, în care se amestecă și nisipul de pe plajă. D. Tewfic are un cap savant, indiferent de fes.

Un alt tip e poate băiețașul care vinde toată vara semințe și își plătește cu banii încasați, taxa la liceul de la Cavarna. Și mai sunt printre lustragii, printre neguțători de bezele, tipuri și figuri interesante. Zăresc din cafenea, de la masa mea pe care fierbe filigeanul, bărbi de lipoveni. Sunt pescari care locuiesc într'un sat din apropierea Mangaliei, la „Două Mai“. Satul e compus numai din lipoveni necăsătoriți, unii dintre ei chiar scopiți, își duc viața lor mistică și separată, între care și bălți, aruncându-și plășile în talazuri.

O altă gafă a sezoniștilor. Mi-a comunicat-o cu indignare o poetă delicată. In Mangalia, printre tătarce și turcoaice, e una Minaru. Un nume superb și o turcoaică timidă. Vilegiaturiștii au comis o crimă : au pus-o să spele rufe și i-au schimbat numele în Minărica! Un nume ca o bijuterie, plin de poezie și fatalitate, poate cel mai frumos nume turcesc din tot imperiul otoman și din toată republica lui Kemal, pe care imaginația unui vilegiaturist l-a profanat.

Din Mangalia trebue să iubești numai ce e vechi. M-a emoționat Minaretul geamiei bătrâne, am trecut și pe lângă moscheia nouă, cu urme nevăzute de papuci pe covoare adânci. Digul genovez mi-a inspirat o aventură de flibusteri. Băile romane mi-au evocat pe legionarii transpirați care își spălau jegul glorios în cadele de piatră.

Mangalia, provincie răsăriteană, așezată pe litoral, cu minarete și cadâne. Localitate balneară cu taxe de cură și sezoniști care își pun patefoanele să cânte, melodii de vodevil. Numai cafenelele sunt sincere. Otrava din filigeane conține esența vieței. Caimacul ei rotund pe care îl leagănă vântul mării, dulceața de crin răsturnată pe farfurie și toată pasivitatea care acoperă atmosfera, definește Mangalia, Dobrogea, Orientul. In micul Balcani pe care îl oferă târgul mangaliot, am căutat o casă veche. Am întrebat de ea și am găsit-o tăcută și închisă. Era o casă măruntă, cu zid de piatră, ca în cartierul turcesc. Pe salcâmii din curte cineva agățase un bilet : „De închiriat“. Aceasta e casa lui Racowski.

Din plictiseala obosită a Mangaliei a putut să iasă un temperament revoluționar, cel al doctorului Racowski. I-am găsit o rubedenie depărtată, un fiu, care mi-a arătat-o și care mi-a vorbit despre familia doctorului care continuă să trăiască simplu, la Mangalia. Au mai rămas o soră și câțiva nepoți, cu o moară lângă iaz. Un destin unic și o casă de închiriat. Atâta păstrează Mangalia și începe să uite. In orășelul oriental, viața nu suportă amintirea.

Seara, apariția tenebrelor declară ora de promenadă. In pijamale sumare, femeile străbat trotuarele prăfuite ale Mangaliei. Digul e populat de vilegiaturiștii care se îngrămădesc să contemple Pont-Euxinul. Pe Mare, caicele și-au înălțat pânzele și sar peste valuri. Pe la restaurantele din centru se dansează. Vilele de vară învârtesc manivela patefoanelor și cântece sentimentale invadează în Mangalia.

Plimbările pe dig au romantismul lor, repetat în fiecare zi, timp de o lună. Sezoniștii se uită la Marea care geme și copiii scuipă în valurile nebune. Farul de la capătul digului proectează o lumină roșie peste ape și târziu când pe un petec de cer intervine luna, în mahalaua turcească se aprind felinarele strâmbe și ofticoase. Un măgar, rage sinistru și proclamă noaptea. Marea îi imită pe asini și muge, rage și urlă cu perfidie toată noaptea.

Mangalia adoarme între sânii ei de pământ, cu drumuri de diligență și peisaje de stepă. La marginea Cadrilaterului a căzut o stea. De la fereastra camerei de hotel, te surprinz Callatis. Lisimach, Lisimach, convoacă-ți legionarii!..

AL. ROBOT
Vremea, 11 august 1935