Moş Nicolae

Publicat de Aurel Băjenaru, 15 Martie 2021
Timp de citire: 8 minute

Destăinuire

de D. I. DOGARU

Ploaia de dimineaţă, începută ca o bură deasă şi măruntă se preschimbă către miezul ziiei într'un torent cu bulbuci. Adăpostul copacilor din pădure nu ne era de mare iolos.căci într'un târziu ne trezirăm leoarcă de apă. Apa se scurgea în şiroaie printre crengile goale şi în ropot înnorat se scuturau la pământ frunzele îngălbenite. Cădea seara pe nesimţite cu grabă, acoperind firea într'un vestmând ud de apă.

Nici prin gând nu ne trecea să încărcăm butuci tăiaţi, în bărci, ci ne chibzuirăm că mai bine ar fi să mânem peste noapte la o casă din cele ce sunt împrăştiate pe locurile acestea, până a doua zi când vom începe lucrul din nou. Ne-am încărcat boclucurile în spate şi pe întunecate, am poposit la uşa casei lui moş Nicolae. Băturăm în uşă. Din casă ne răspunde glasul moşului şi până să ne scuturăm picioarele de noroiu, moşul şi răsări în tindă, cu mâna pe clanţă.

—«Bată-vă norocul, să vă bată ! Aşa-i că v'a murat ploaia ca pe nişte popândoci ? Amarnic noroc aţi mai avut la tăiat lemne ! Dar bine că aţi nemerit pe coclaurile astea ! Iacă'tă eu făcui focul la sobă : îmi spunea mie inima, că are să-mi cadă mosaiiri».

In casă răsbătea un miros ademenitor de gutui coapte, iar pe la icoane atârnau crenguţe îmbelşugat încovoiate, de greutatea boţurilor aurite. Căldura sobei ne desmorţea mădularele rebegite de umezeală.

—«V"o fi foame, gândesc eu...» şi până să-i răspundem, moşul dispăru pe uşă în tindă şi de-aici auzirăm paşii în cămara de alături.

Afară noaptea căzuse greoiu, cu vânt despletit în şuer prin crengile goale de frunze. Streşinile casei storceau stropi mari ca nişte lacrimi grele vărsate dureros.

«Toamnă».,, mă gândii în mine şi un fior rece din năuntru inimei, mă înfiora ; nu-i departe şi iarna... Ivan, omul meu de ajutor, îşi desbrăcase haina umedă aruncând-o pe sobă ; apoi cu mişcări necugetate, dus pe gânduri îşi despletea aţele delà opinci, într'un colţ Ia mijlocul celorlalte o icoană de lemn înegrită de fumul anilor, proecta în lumina sărăcăcioasă a lămpei, un Cristos răstignit mai trist decât în clipa fatală. Ochiul de geam era doar o pată neagră desvălindune o parte din întunecimea nopţei.

Ploua mereu cu belşug de apă revărsată pe scoarţa pământului însetat de arşiţa verii. Ploua acum când nu se simţea atâta nevoe şi nu astă-vară când seceta pârjolise iarba şi semănăturile. Iartă-mă, Doamne, dacă am cutezat să judec orânduirea dumnezeeştilor Tale fapte !...

Firul cugetării mi se frânse la glasul lui moş Nicolae; venea de afară vorbind cu Vârtej, câinele lui credincios, rămas de pe vremea când avea turma de oi. Prin aburii săltăreţi ce se deslânau molatec, se vedea o mămăligă aurie, turnată pe un fund de lemn.

—„Iacă-tă v'am făcut o mămăligă şi cu o leacă de lapte căldicel să vă mai desmorţiţi. Poftiţi şi ospătaţi, că numai sete, cred, că nu vă este după atâta muncă.

Revărsarea ademenitoare a căldurei, ne aţâţă pofta, de par'că n'am fi mâncat o săptămână., Fără alte îmbieri luarăm Ioc în jurul strachinei cu lapte, îndemnându-mă cu o lingură de lemn bogat scobită. Cu faţa către răsărit, unde erau icoanele, Ivan se închină înainte de masă. Pe laviţa de lângă sobă moş Nicolae aşternea câteva scoarţe şi aşeza o pernă îmbrăcată cu o faţă nouă de cit.

—«Vă fac un «crivat» să vă hodiniţi la noapte. Ne-aţi erta că nu vă dau şi prostire» ; când trăia baba mă mai ducea şi pe mine inima să mai fac câte ceva dar acum cu burlăcia asta nu-mi mai arde de «bagateluri». Simţeam căldura mişcându-mi aprins sângele. Deoparte pe laviţă moş Nicolae pufăia a lene din luleaua cu capac strălucitor de argint. Mulţumirăm moşului pentru ospitalitate şi ne pregătirăm de culcare. Am suflat în lampă, rămânând în întunerec fiecare cu gândurile sale.

Afară vântul îngrozit de întu necimea nopţei scutura violent copacii desbrâcaţi în goliciune tomnatecă, făcându-i să plângă nostalgic podoaba perdută.

—«Te-ai deprins cu singurătatea asta, moş Nicolae ? rupsei într'o vreme tăcerea.

—«D'apoi cum gândeşti d-ta ? Cu ce nu se deprinde omul în viaţă ? Că, doar, nu moare nimeni de urât ! Murim de zile când s'a înfăşurat funia la par dar de urât n'am auzit aşa ceva.

Vezi sunt oameni sortiţi să pribegească, să nu prindă muşchiu şi să-şi caute norocul în alte părţi. Eu de mic am plecat din satul nostru de peste munţii Făgăraşului. Bunicul lui tata a fost căpitan în oastea Iancului. Am purces într'o toamnă cu oile la păşune în Dobrogea. Pe locurile acestea era Turcul. Am mutat târla din loc în loc până când după bătaia de la Plevna, când cu plecarea Turcilor, ne-au frânt jumătate din turmă ducând o cu ei. Am umblat pe la Catarlez pe la Rosetti şi în urmă ne-am pripăşit pe grindul Chiliei. Aici am dat peste loc bun de păstorit şi am apucat vremuri când nimeni nu-ţi cerea socoteală de ceva. Grinduri late cu iarbă grasă, viaţă tihnită, iar iama petreceri cu pastrama — de batal şi vin fiert.

Câte odată ne luam la luptă cu lupii—şi câte piei am tăbăcit, de mi-ar mai da D-zeu ani de trăit ! Dar vezi d-ta necazurile sapă pe om adânc ! De-ai fugi în gaură de şarpe ceasul rău tot te găseşte ! Tocmai bătrâneţele mi-au fost sorocite cu grea cumpănă.

Nu's şapte ani de atunci 1 Era înainte de Crăciun. Ne trezirăm cu — un zăpor straşnic după o vreme domoală de toamnă. Ne prinsese cu oile în sat. Gerul ascuţit acoperise Dunărea cu o coajă de gheaţă. In sat nu aveam nutreţ pentru oi şi nădăjduiam ca să se mai întărească gheaţa pentru a trece oile pe deasupra.

Văzând că gerul se înteţeşte, iar Dunărea ţinea — mă hotărîi sămi trec turma în baltă.Sculai de dimineaţă băeţii şi o pornirăm. Aveam o turmă de trei sute de oiţe crescute demâna mea.

Cunoştea vadul de trecut, dar cu toate acestea se putea să dăm peste ochiuri limpezi învălite cu omăt. Sufla un crivăţ ascuţit vâjâind năvalnic printre malurile pustii.

Eram pe la mijlocul Dunării, trecând pe ghiaţă. Deodată auzii o trosnitură scurtă şi până să-mi dau seama jumătate din turmă pierise sub ghiaţă. Strigai după ajutor, dar până să mi vină mi se scufunda şi restul oilor dimpreună cu un băiat care se afla în frunte.

Am crezut, atunci, că voi înnebuni de amărăciune ; nu m'a prins somnul şi masa săptămâni de-a landul. Pe semne că nu mi a fost dat să mor de inimă rea.

Am zis şi eu ca Iov din Scripturi : «Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului bine-cuvântat». Numai că baba, de la întâmplarea asta, a damblagii şi de supărare i s'a tras moartea.

Eu am fost mai tare. Bogăţie avere, totul e nimica faţă de veşnicia vieţei... O tăcere grea se lăsă în toată casa. Ivan cuibărit pe cuptor sforăia, şuerător când pe gură, când pe nas. Se foia întorcându-se : îl irigea dogoreala sobei. într'un târziu, un oftat adânc născu din colţul unde era culcat moş Nicolae. Tăcui, ştiind că această durere răscolită, îl sapă pe bietul bătrân.

Afară o undă de vânt, poposită la gnra băgeacului, suspina, prelung, a jale. Numai streşinile casei picurau într'o bizară cadenţă stropii, ca nişte ochi ce plângeau, în noapte o tainică durere...

CULTURA POPORULUI, 1 DECEMVRIE 1929

(Imaginea imagoromaniae.ro)