Mult bici pentru cal, puțină minte pentru om

Publicat de Aurel Băjenaru, 18 Ianuarie 2026
Timp de citire: 6 minute

Iată o vorbă tătărească foarte frumoasă și veche, cu un sens moral clar, tipică lumii turcice – tătărești, turcești, kazahice etc. Într-o mică povestire despre viața copiilor tătari la joacă, într-o zi de vară, Temungin Ismail ne prezintă un aspect al societății tătare, poate necunoscut pentru mulți, dar și o pagină de cultură tătară: nomadă, iubitoare de cai.

Aici, micul Temoi îl prezintă pe Babay Niat, tatăl său, care nu avea bici, vorbea calm cu caii și, totuși, era respectat de animale.

Este arătat ca un om cu autoritate naturală, nu impusă – exact tipul de autoritate pe care cultura tătară o respectă. În cultura tătară (și, în general, în cea nomadă), calul nu este doar un animal, ci un partener. Omul vrednic nu-și bate calul, căci un cal bine îngrijit și respectat ascultă de vocea stăpânului, nu de bici.

Despre relația autentică dintre tătari și cai, probabil uitată și de majoritatea tătarilor de astăzi, ne stă mărturie o relatare a unui ziarist de la jurnalul Românul din 1911, despre o provincie românească relativ nouă pe atunci, necunoscută. Fragmentul redat mai jos surprinde dragostea și grija tătarilor pentru cai:

„Din viața și obiceiurile Dobrogenilor
După Arabi, cred că tătarii și turcii din județele Constanța și Tulcea sunt cei care iubesc cel mai mult caii. Îngrijirea pe care o dau acestor animale este asemănătoare cu grija pe care o dau mamele copiilor lor. Alegerea iepelor de prăsilă se face după multe observații întemeiate, iar armăsarul de reproducție trebuie să fie bun, fiindcă este căutat chiar și la o distanță de două zile. Astfel, produsul acestor încrucișări alese este printre cei mai frumoși și mai buni cai.

Când norocul vrea ca, la casa unui tătar, să se nască un mânz de rasă bună, întreaga familie sărbătorește. Dacă se întâmplă iarna, ieapa cu mânzul nou-născut sunt scoși din grajdul comun și aduși într-o odaie alăturată celei a stăpânului casei. Aici, sub ochii și grija apropiată a stăpânului, se urmărește ca aceste animale iubite să nu sufere de nimic.

Când mânzul a început să se întărească și zilele devin mai blânde, ieapa și mânzul sunt scoși la plimbare. După una-două luni, când mânzul este în deplină putere și poate să fugă bine, este dus cu mama lui la grajdul comun, unde continuă să fie îngrijit cu aceeași atenție.

În tot acest timp, copiii tătari se apropie cu dragoste de mânzuleț, îi atârnă ciucuri colorați în coama ce abia se arată pe gâtul viitorului cal de rasă, și îl botează cu nume războinice precum Selim sau Soliman.”
ROMÂNUL, 14 ianuarie 1911

Dar iată mai jos și epistola lui Temungin.

°°°

„Atqa qamșî kop bolsa, aqılda az!”
Mult bici pentru cal, puțină minte pentru om!

Era una din zilele de vară când soarele arunca valuri, valuri de lavă peste pământ. Copiii din cartier se adunaseră la umbră, sub un copac, pe stradă. Zi în care stăteau locului, fără să hălăduiască pe coclauri, poate și din cauza vipiei. Ieșiseră toți cu câte un bici în mână; se vorbiseră cu o seară înainte. Numai Temoi ieși cu o nuia. Căută prin grajd, prin toată curtea, dar nu găsi niciun bici cu toate că aveau cai și căruță. Nici nu-și amintea să fi văzut vreodată așa ceva la ei în curte. Gospodăriile din cartier aveau aproape toate cai și căruță. Se apucară să vorbească de una, de alta, ce se mai întâmplase prin celelalte cartiere tătărești. Temoi începu să povestească lupta de ieri dintre Rîna (Ainor), Mîty (Muftedin) și Rașca (Rușen). Băieții luaseră la țintă o mingiuță confecționată din pănuși: o aruncau în aer, încercau s-o atingă cu biciul si in același timp ascultau "știrile"!

Temoi le spuse ce văzuse ieri în mahalaua vecină. Mîty l-a înjurat pe Rîna, iar ăsta i-a tras o palmă. De aici s-au luat la bătaie și dăi tăvăleală și trântă prin praful gros de-un lat de palmă de pe drum. După scurt timp,auzind țipete si înjuraturi, a apărut și Rașca, fratele lui Mîty. A sărit să-i despartă, dar n-a reușit, iar Rîna i-a tras și lui o palmă. Rașca l-a smuls pe frate-său din mâinile lui Rîna și s-a băgat el la bătaie. Rîna l-a apucat de pantaloni și a încercat o figură, cum văzuse el la küreș. I-a sfâșiat pantalonii lui Rașca și a rămas cu cârpele în mână, iar fratele lui Mîty și-a dezvăluit„kotika-ul” (curuleț) gol. Băieții au lăsat bicele jos și se tăvăleau de râs, mai ales când au auzit cuvântul „kotika”. Rașca s-a dat bătut și a luat-o la fugă spre casă, fără pantaloni. Femeile de pe la porți, văzându-l fugind în „kotika”-ul gol (Temoi repeta intenționat cuvântul), scuipau spre el și strigau:

— Maskaraaa! Maskaraaa! Nerușinatuleee!

Rîna, mândru de victoria lui, i-a tras un șut în fund lui Mîty,un scuipat și l-a gonit după frate-său. Băieții s-au adunat din praf după atâta râs și și-au reluat jocul.

Seara au ajuns acasă și Niat cu Nejmie, în căruța cu cai. Caii erau foarte blânzi și ascultau de vorbele domoale ale stăpânului, care ținea la ei ca la ochii din cap. Temoi l-a întrebat cum se face că el nu are bici la căruță. Babay Niat i-a răspuns simplu: Balam, atqa qamșî kop bolsa, aqılda az! Băiatul meu,mult bici pentru cal, puțină minte pentru om!

Concluzie,adevarata putere nu stă in bici(constrângeri) ci în minte!Bineinteles,asta am inteles-o mult mai târziu când am mai adunat ceva ani.