Nea Nasy

Publicat de Aurel Băjenaru, 28 Decembrie 2025
Timp de citire: 5 minute

Nea Nasy (Nasibula) era un tătar pitoresc, cu o eleganță firească: relativ scund, mereu îngrijit, purtând o mustăcioară à la Clark Gable și o pereche de ochelari sub care ochii îi erau mijiți de fumul țigării Snagov, sprijinită neglijent în colțul gurii.

Cu pieptănul într-o mână și foarfeca în cealaltă, tundea cu mișcări iuți, sigure, în mijlocul camerei de zi, străjuită de două sofale tip pat pe care se așezau, pe rând, clienții – toți tătarii din cartier, veniți duminica la el.

Atmosfera acelor duminici era una aparte, aproape fermecată. Așteptarea rândului la tuns devenea o plăcere în sine, în timp ce mușteriii schimbau vești din cartier și din lume, cu glasuri joase, amestecate cu râsete și miros de tutun. Doar un mic neajuns tulbura această bucurie: eu veneam cu tata, iar imediat ce el ieșea pe ușă, vorbele se mutau în tătărește și nu mai înțelegeam nimic. Din politețe însă, dacă era de față vreun român adult, se revenea la română, chiar dacă tata stăpânea tătărește și turcește.

Copiii se tundeau pentru 2,50 lei, jumătate din prețul plătit de adulți. În timpul săptămânii, Nea Nasy lucra la Sanatoriul de Copii din oraș, iar duminica îi aparținea cu totul, acasa.
Vreau să adaug aici, pentru cei mai tineri, că săptămâna de lucru în socialism dura de luni până sâmbătă. Iar duminica, singura zi liberă, nea Nasy își tundea mușteriii de dimineață, open-end, până nu mai venea nimeni.

Amintirea acelor zile a rămas atât de vie, încât și astăzi mă întreb când anume nu l-am mai văzut în casa lui de la colțul străzii, când, fără să-mi dau seama, a dispărut din peisajul copilăriei mele.

Astăzi, în apropierea Crăciunului și a zilei de Sfântul Ștefan, prietenul meu Temungin mi-a trimis câteva gânduri și o mărturisire târzie: copil fiind, m-ar fi invidiat pentru sărbătorile noastre, așa cum, poate, îl invidiam și eu pe el pentru baclavalele dulci ale sărbătorilor lor.

"Eram maricel, ne mutasem de pe 23 August pe (strada) Eminescu si mereu ma fascina galagia si aglomeratia de pe la voi din curte de Craciun si Sf.Stefan. Noi neavind aceste sarbatori te invidiam mai ale pentru eventualele daruri!Invidie de copil!"

Și apoi, Temungin ajunge și la nea Nasy, unchiul său, îmbinând și petrecerea de la noi din casă:

"La Nea Nasy Era decembrie, frig și un ger uscat, în anul 1972. Eram în vacanța de iarnă, în clasa a II-a, și supărat, laolaltă cu ceilalți tovarăși de joacă din cartier – Imran, Erdin, Bedredin, Idman, Ainor – că nu aveam zăpadă!
Niat, tata, m-a întrerupt de la joacă și m-a trimis la Nea Nasy, frizerul, fratele lui: „Ket shashin kirk!”.

Nu-mi dădea deloc ghes inima, pentru că Nea Nasy avea un aparat de tuns manual care ciupea ca dracu’! Am plecat agale, fără chef, înjurând în gând. Nu vă gândiți, eram experți în înjurături în cartier, bineînțeles fără să ne audă părinții! Din casa lui Relu se auzea gălăgie și râsete de oameni veseli. M-am uitat lung în curte, dar nu l-am văzut pe Relu. După câțiva pași, aud în spate:

— „Temoi! Temoi!”

Era Tanti Maria, mama lui Relu. M-am întors și mi-a întins un pachețel: o portocală, un măr și cozonac! Dintr-odată nu-mi mai păsa de pișcăturile tunsului. I-am mulțumit și am grăbit pasul spre unchiu’ Nasy.

La el, plin de mușterii. Și-a făcut treaba ca de obicei, cu același aparat blestemat. M-a dezinfectat cu spirt… nu conta că îmi luase foc capul! În limbaj copilăresc, am tras o „gonetă” până acasă, iar usturimea parcă trecuse. Dar simțeam că îmi lipsește ceva. Nu reușeam să-mi dau seama ce… A, da! Pachețelul de la Tanti Maria! Am fugit înapoi la unchiu’ și l-am întrebat de el.

— „Am crezut că l-a uitat vreun mușteriu și i l-am dat lui Dilaver”, mi-a zis liniștit.

Am plecat supărat și, colac peste pupăză, m-am și rostogolit în noroiul dezghețat din fața casei lui Nea Naet, acolo unde se termina trotuarul și eu uitam mereu lucrul ăsta…"

°°°

Așa a fost.
Nu-mi închipuiam însă că și-ar mai aduce aminte cineva de mama mea, tocmai din acele vremuri îndepărtate. Astăzi ar fi sărbătorit ziua de naștere.