Nea Tudor

Publicat de Aurel Băjenaru, 30 Decembrie 2025
Timp de citire: 6 minute

Nea Tudor (Ionescu) era o figură emblematică pentru tot ce însemna mecanica pe patru roți a CAP-ului din Techirghiol și, implicit, din cartierul nostru. Mecanic priceput și membru de partid, nu o dată a intrat în conflict cu ordinea și etica comunistă, după vreo petrecere cu băutură pe măsura muncii depuse.

Într-o seară a fost dat jos de milițieni de pe un stâlp din oraș, unde se suise să dea jos, de lângă tricolor, steagul partidului comunist — cel roșu, cu secera și ciocanul. Într-o vreme se arborau amândouă. A doua zi a apărut la serviciu ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, doar cu câteva coaste vineții, dobândite în beciul miliției. Era un lucrător prea cunoscut și prea apreciat de toți pentru a fi pedepsit mai aspru.

Astfel de povești le aflam când îl mai vizita pe tata, schimbau amintiri la o sticla de vin, iar eu, de cate ori se nimerea, îi ascultam cu plăcere.

Pe mine m-a ajutat într-o duminică din anul 2000, la sfârșitul verii, pentru care nu-l voi uita niciodată. În vara respectivă făcusem deja un concediu de șase săptămâni la Techirghiol. Întors în Germania, am sărbătorit sosirea împreună cu o prietenă de-a mea, cu două sticle de vodcă aduse din România.

A fost o seară minunată, petrecută pe pajiștea din fața apartamentului meu sărăcăcios, aflat la demisol. I-am povestit atât de multe despre România, despre oamenii și locurile țării, încât până dimineața am hotărât să mai mergem o dată împreună acolo, chiar a doua zi.

Peste câteva zile plecam din nou spre România, într-o excursie plină de peripeții. Ceea ce m-a legat de nea Tudor în acea vară a fost ambreiajul, al cărui arc s-a rupt chiar înainte de a ajunge la Techirghiol.

Chemat de tatăl meu, a doua zi, duminică, nea Tudor și-a petrecut întreaga zi reparând ambreiajul vechiului Mercedes 200 — un W123 din 1981 — chiar în stradă. Se pare că i-a făcut chiar plăcere să-i dea de capăt, folosind câteva piese de la o Dacia 1300 drept înlocuitori.

Atunci am realizat de ce erau cu adevărat în stare acei oameni minunați, astăzi uitați.

Prietenul meu Temungin, prin rândurile sale, mi-a amintit de acest om uimitor, pe care am ținut să-l evoc așa cum l-am cunoscut eu, într-o prefață a aventurii sale cu tehnica socialistă, povestite mai jos.

°°°

Moskvich 408

Era anul 1986. Mufit, fratele meu, avea de vreo doi ani un Moskvich 408, cumpărat la mâna a doua. Fusese foarte mândru de el în primii ani, dar, pentru că era tare „stricăcios”, nu-i mai acorda atenția necesară. Lucru care mie îmi convenea de minune.

Tocmai îmi luasem carnetul de conducere și aveam 23 de ani. Mă mâncau tălpile să conduc mașina! Era pe benzină, cu ax cardanic, patru viteze și schimbător la volan. Mecanicul oficial al mașinii era nea Tudor, de altfel mecanic-șef la CAP Techirghiol, unde repara tractoare și combine. Moskvichul se preta priceperii lui nea Tudor, pentru că tehnologia lui era sovietică, nu foarte avansată.

Singura problemă rămasă după multele reparații făcute de nea Tudor era că, la schimbarea în treapta a treia, trăgea niște rafale scurte de AK-47. Cine a făcut armata știe despre ce vorbesc! Reușisem s-o stăpânesc și mă deplasam relativ liniștit cu mașina.

Era iulie. Aurel, prietenul meu, mă anunțase să vin cu mașina la plaja de la Conductă, plaja noastră preferată. Făcea plajă cu două fete, dintre care una… "singură"! Era o duminică plină de soare, speranțe și iubire. Mă îmbrac rapid în hainele de plajă, toate albe: ținută impecabilă, un ușor fâs de parfum „Azzaro”, cumpărat cu mare grijă din shop-ul „Europa”. Îmi verific încă o dată pectoralii și bicepșii în oglindă și sar în limuzina sovietică!

Cobor lent, în a doua, pe strada Eminescu, până în centru. Încetinesc în fața stației de autobuz: lume ca la balamuc! În mulțime o zăresc pe Norizan, verișoară prin alianță, și o iau în mașină. Trag o „rafală” de AK-47, bag a patra și pornesc, cu gânduri și speranțe de iubire, spre Eforie. Urc cu putere dealul de la Vila „Minerva” — Moskvichul, ca armata sovietică: puternic! Până la curbe, când motorul se tura, dar viteza scădea vertiginos. Mașina vibra și tremura din toate încheieturile, efectiv se dezintegra, pentru că în oglinda retrovizoare vedeam bucăți din ea înșirate ca pe frânghie. Am intrat în panică, la fel și Norizan. Noroc că s-a oprit mașina! Reacția de moment: am coborât, am deschis ușa din partea lui Norizan și, ca un gentleman, mi-am cerut iertare pentru eveniment. O lăsasem la jumătatea drumului dintre Techirghiol și Eforie, într-o căldură sufocantă.

Am lăsat mașina și fiarele înșirate în curbă și, panicat, am alergat în centru, la Cheson, unde am avut norocul să întâlnesc „gașca” lui Niat, tata, care se pregătea de un festin estival cu mici și sprițuri. Nea Tudor, nea Titi Ceara, nea Turan zis „Balamuc”, nea Pevat zis Karaman, nea Gică Bursova — cel mai simpatic pentru mine; îl asemănam cu actorul german Hardy Krüger, avea și alura lui.

S-au mobilizat rapid la strigătul meu de ajutor. Pentru mine era sfârșitul lumii: distrusesem o mașină cumpărată cu atâtea eforturi! I-am dus la locul cu pricina. Fiind așa mulți, s-a făcut curățenie rapid, iar mașina a fost împinsă cu spatele vreo jumătate de kilometru până în centru. Tremuram tot, panicat, și plec spre casa lui Mufit să-l anunț.

— Abi… nene… Aaaabi! strigam din fața porții, nici măcar nu îndrăzneam să intru în curte. Frica mă paralizase.

Iese într-un târziu.

— Ce-i, mă? Ce s-a întâmplat?

— Abiule… s-a stricat mașina! S-a dezintegrat! Au căzut șuruburi, fieroaie și, la sfârșit, o piesă lungă și grea de sub mașină!

Prima reacție: stupoare. După aceea… un râs lung, hohotit.

— Aaa… a căzut axul cardanic! Am pățit-o și eu o dată, în drum spre Moldova!

Eram năucit… scăpasem! Mai rămânea o problemă: Aurel mă aștepta la plajă, cu speranțe de mari distracții pe litoral, la Eforie — adică… cu cele două domnișoare!

°°°