NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO

Publicat de Aurel Băjenaru, 4 August 2019
Timp de citire: 9 minute

(fragment)

— Acum să-ţi povestesc, Chirule, de ceeace m'ai intrebat. Cred că-ţi aduci aminte cand Solacolu Regeb trecu dinspre Camcia şi veni in părţile astea. incepuse să facă mari jafuri. A fost şi pe aici, in hanul ăsta. .. Deodată o mană se intinse pe deasupra capului lui Chiro şi o voce puternică răguşită strigă:

— Vitane ! Vitane ! Bine ai venit mă, oaspete ! Nu te-am văzut adineauri, răul să nu te vadă. Bine ai venit !

Eră Calmucul. Rar, foarte rareori il văzuseră atat de mişcat.

— Te-am văzut cand ai intrat, dar nu te-am cunoscut, — urmă Calmucul. Dar cum am auzit că l-ai pomenit pe Regeb, parcă m’am trezit din somn. II ştiu, cum să nu-l ştiu ! N'a venit intr'o noapte şi aici ca să-l caute pe Valco lânarul? M'a  apucat intaiu pe mine şi m’a legat, uite, de stalpul ăla. Aţipisem puţin şi, pană să-mi viu in fire, m'a şi legat. Valco lânarul se retrăsese in odaie şi dormeă. La brau aveă chimirul plin cu galbeni. Nu eră aşa, Vitane?

— Zi, zi inainte !

— Ce să mai zic. El eră să-i ia şi banii şi capul, dar l-a scăpat mama ăsteia — Calmucul arătă spre  Sărăndoaia — bătrana, Dumnezeu s'o ierte. S'a aşezat langă el, l-a cinstit, l-a luat cu vorba şi l-a mai şi ameţit — turcul a uitat de toate. Dela o vreme cantară cocoşii şi o caravană intreagă de Sărneni se arătară inaintea hanului.. . Unde incepură a strigă ursarii ăia, erau cel puţin vreo treizeci. Să zici că Regeb s’a speriat — nu; s'a ridicat, s'a suit pe cal şi a plecat. Mai erau doi inşi cu el. Aşă a scăpat Valco.

— Aşă a fost—zise Vitan Ciauşul.—Stai acum să povestesc şi eu ce mai ştiu. Nevastă, dă-ne vin !

După ce mai băură, de data asta impreună cu Calmucul, Vitan incepu:

— După neizbanda de aici, la han, Regeb s’a infuriat şi mai rău. A jefuit pe popa Docio din Sărneno, a ucis pe băiatul lui Giumaliata din Bistriţa. Cainele turbase, după cum se zice, şi trebuiă omorit. Eu eram pe atunci sergent major de jandarmi. Aveam sub mine cincisprezece voinici.

—Te ţiu minte, Vitane ! — strigă Chiro. Ce om mandru erai! Dar armăsarul tău sur!

— Taci. Hătru eră turcul, aveă şi multe gazde. Tot ce făceam, ori unde ne mişcăm, află numaidecat ca prin telegraf. Un lucru ne-a venit in ajutor: Regeb incepuse să meargă la o turcoaică, Hamide din Saragea. işi punea omul singur capul in traistă. Vream să-l prind viu. Merg la Hamide. Cand a văzut biciul şi cei doi galbeni de aur pe care i-am arătat — s'a invoit la toate. Am potrivit să-i trimeată o basma, pe care el o ştia, ca semn, in basma o oca de mere şi să-l poftească la petrecere. Restul eră treaba noastră, o tocmisem noi bine.

— Ei şi, a venit ?

— Nu, a simţit cainele, n’a venit. Poate că şi Hamide să ne fi inşelat. Ce femee eră, cică turcoaică şi nici că se fereă, nici nu se ruşină. Parcă o văd şi acum: cu şalvarii de mătase, ilicul cusut numai in fir şi părul despletit care ii ajungeă pană sub brau. Eră femee oacheşe, veselă, uite aşă ca nevasta asta, ca Vasilica. Sărăndoaia, care, alături de ceilalţi ascultă cu multă luare aminte, se roşi şi surase.

— Odată am intalnit-o pe maică-sa — urmă Vitan. — Eră o cadană bătrană, uscată, neagră, mereu cu ochii planşi. Omul poate să fie de piatră, m'am gandit, poate să fie de fier, dar dacă aude vocea maică-săi, nu se poate să nu răspundă. Şi am croit un alt plan. 

Tu ştii, Chiro, că pe vremea aia eră altfel in Dobrogea. 

Nu erau atatea ogoare, nici atatea moşii, ci eră campie şi iarbă cat statura omului. Unde mai sunt acum ţelinile alea? — Nu se mai află. Iţi mai aduci aminte de ghengherlici ? Ce erau ghengherlicii ăştia? Mărăcini. Mărăcini de rand măgăreşti. Primăvara incep să crească, incă verzi, mici ca iarba. Iar mai tarziu se fac inalţi, deşi, ca o adevărată pădure. Şi aşa le spuneau pe atunci — păduri dobrogene. 

Ţineau cale de o oră. In toamnă se uscau, vitele făceau poteci prin ei, dar tot erau deşi şi cand suflă vantul, trozneau şi făceau zgomot uscat — să te apuce frica. Prin ghengherlicii ăştia se ascundea mai mult Regeb.

— De ce nu le dădeaţi foc ?

— Cum aşa, să le dai foc ? Dacă le dădeam foc, se duceă totul — şi ogoare, şi campia intreagă, şi satele.

Am pornit odată pe urmele lui Regeb, ca după lup, şi am inţeles că se ascunde prin ghengherlicii din jurul satului lui. Ce am făcut atunci eu? Am trimis un om şiret, un tătar, să spue mame-sei, că Regeb se ascunde prin ghengherlici, dar că chiar in noaptea aceea are de gand să fugă la Anadol şi că nu vrea să i se arate, de teamă să nu fie prins. Pe la miezul nopţii bătrana ieşi, noi, pe dedeparte după ea — să nu ne vadă. 

Eră o noapte straşnică. Nici lumină şi nici intuneric şi cat priveai spre cer, se vedea peste dealuri, luna subţiată şi intoarsă in jos ca o seceră. Bătrana nu intră in ghinghirlici, ci o luă pe margine. Şi unde foşneau şi sasaiau de vant spinii, de parcă erau plini de şerpi. Bătrana mergeă şi strigă incet : ≪ Regeb ! Regeb ! Noi ne ţineam pe urma ei in intuneric, ne taram pe jos. Nimeni nu-i răspunse bătranei. Luna apuse şi se făcu şi mai intuneric. La o vreme bătrana tăcut; o pierduserăm. 

Am crezut că Regeb a ieşit şi vorbesc undeva. Ne tarim incet şi auzim glasuri.

O vedem pe bătrana că stă jos şi plange. Plangea şi bocea de parcă canta. Mi-aduc aminte că aveă o furcă la brau, dar nu torceă. Şi de ce o luase?

Furca eră infiptă in brau. Foşni ceva in ghengherlici şi se arătă un om.

Eram aproape; l-am cunoscut pe Regeb. Am strigat pe turceşte ≪ davrama ≫ — adică să se predeă — dar in aceeaş clipă fulgeră o detunătură şi simţii că ceva mă dogori la umăr. Am inţeles că sunt rănit. Dar oamenii mei erau ca lupii, au sărit cu toţii dintr’odată şi intr'o clipă Regeb fu legat ca un sac.

Tocmai mă ridicasem şi mă gandeam la rana mea, cand ceva mă inţepă la ochiu. Am simţit o durere aşă de straşnică incat imi dusei mainile la cap şi incepui să strig.

— Ce, fuseseşi din nou rănit ?

— Nu. Mă inţepase ea, mama lui Regeb. M'a inţepat cu furca drept in ochiu. Noi o uitasem. Au sărit băieţii, voiau să o tae pe loc. ≪ Lăsaţi-o, am zis, e mamă ≫. Şi n'am lăsat să-i facă nici un rău. Aşă l-am prins pe Regeb. Aşă am rămas cu un singur ochiu. Eră un om viteaz ! . . . 

Se făcu linişte. Chiro incepu să-l laude pe Vitan Ciauşul, dar acesta nu-l ascultă, priveă inainte şi tăcea. Ochiul cel sănătos incepu să lucească şi parcă se adună in el incă o lacrimă.

— Nu mi-e greu de asta — zise Vitan. — Nu mi-e de ochiu, ci mi-e greu după vremea aia, după tinereţe. Ah, tinereţe, tinereţe ! Tresări, se indreptă şi zise:

— Destul. Nu santem femei. Ia umflă cimpoiul, amice ! Mai zi vreun cantec vitejesc de altă dată. Nevastă, mai adu vin!

IORDAN IOVCOV, 1933

***

Scriitorul Iordan Iovcov e un om de vreo patruzeci şi cinci de ani, născut, cred, la Kotel şi trăit multă verne, ca invăţător, in Dobrogea Nouă, fireşte numai pană la 1913. După incheierea păcii a stat caţiva ani in Bucureşti, ca funcţionar al Legaţiei bulgare, şi a avut prilejul să ne cunoască limba şi literatura. M'am mirat de inţelegerea cu care vorbeşte, de pildă, de Sadoveanu. E un om mai cu seamă tăcut şi retras. Din singurătatea lui insă cehii aleargă şi despică.

Stăruinţa in observaţie dă atata originalitate ≪Nopţilor la Hanul din Antimovo ≫, pe care l-am crezut, din toate aceste pricini, cea mai bună carte de introducere in literatura bulgară contimporană. (Emanoil Bucuţa, Boabe de Grau 1932)

In imagine hanul turcesc din Balcic, 1930 (MNIR).