Note de călătorie, 1912

Publicat de Aurel Băjenaru, 7 Ianuarie 2026
Timp de citire: 8 minute

Oare își poate închipui cineva marea fără să o fi văzut vreodată? Poate mintea omului să cuprindă această întindere fără margini doar din auzite? Și totuși, au existat oameni care nu au privit niciodată marea. Îmi amintesc de fiica mea: avea un an și jumătate când a întâlnit-o pentru prima oară. S-a oprit pe faleza înaltă de la Eforie Sud, la marginea ei, și a privit lung, în tăcere imensitatea albastră, ca și cum ar fi încercat să-i deslușească taina. Nu a pus nicio întrebare. Tăcerea ei era însăși mirarea.

La fel am simțit și eu când am văzut pentru prima dată Sulina: un oraș și o atmosferă fără egal, parcă dintr-o altă lume.

Iată mai jos relatarea unui turist de acum mai bine de un secol, despre felul în care se vedea litoralul românesc. Era o vreme când Dobrogea era cunoscută prin doar câteva localități, iar una dintre cele mai renumite era Techirghiol.

°°°

Note de călătorie Colindînd țara

O zi la Constanța, Techirghiol și Mamaia la largul mărei. Spre Brăila, Tulcea și Sulina

Nu mai văzusem Constanța niciodată. Cu cîtva timp înainte de a pătrunde trenul în gară am scos capul pe fereastra vagonului ca să văd mai bine panorama care să descoperem tot mai mult cu cit ne apropiam de ea. Acelaș șuerat răgușit și ostenit, încă cîteva minute, și lumea începe să se scoboare din vagoane, răspîndindu-se încoace și încolo ca un furnicar. Luat de vîrtej m’am pomenit și eu pe peron, unde un birjar, —tătar—cu fața galbenă închisă cu ochii oblici, cu umerii obrajilor eșiți ca doi pumni gata să izbească în ceva, îmi oferi serviciile lui. I-am spus să mă ducă la un hotel lucru pe care l-a și făcut.

Orașul cu aceleași case pe cari le întîlnești și în celelalte, cu curățenia care dovedește că edilii se interesează de el, în plus cu moscheele ale căror minarete se înalță în văzduh ca niște săgeți, nu mă interesa atît de mult.

Venisem pentru altceva la Constanța. Venisem să văd marea. Ce impresie ciudată mi-a făcut mie marea, pe care o cunoșteam numai din citite. Mai intîiu priveliștea acelei pînze albăstrii care se îndoește după cum suflă vîntul, mi-e atît de dragă, pentru că am în față nemărginirea. Era o zi liniștită — și îmi părea rău că nu văd marea agitată, nu văd valurile cari își sparg capetele cînd se ciocnesc unul de altul, — dar și așa tot era frumoasă. Părea legănată de vîntul care îi cînta ceva dulce ca s’o adoarmă.

Cu o barcă din acelea cari stau gata de plimbare lingă cheiu, m’am pomenit plutind în largul mărei. Cu toată liniștea, barca sălta pe valuri ca o jucărie. Departe, departe, valurile cari răsăreau din inima mărei, în asfințitul ce se cobora încet-încet, păreau flăcările unei comori cari joacă în noaptea de Sf. Gheorghe sau Sf. Vasile. Pe înserate, singur pe malul ei, am ascultat cîteva clipe simfonia duioasă pe care o îngînau valurile răscolite de vînt.

Pînă la Mamaia te duci cu trenul în cîteva minute. Ce frumoasă este marea aici. O simți aproape, aproape de tot, o vezi mult mai bine decît la Constanța. Singurătatea de la Mamaia îi așa de plăcută. Aici valurile vin trîmbe, trîmbe se gonesc unul pe altul, bolborosesc mînios, și rînd pe rînd este unul mai nevoiaș este înmormîntat de creasta celui care se sfărîmă peste el, risipindu-și țăndările spre țărm. La Mamaia cîntecul lor e mai puternic, e cîntec de pustă, cîntec sălbatec... Așezat pe plajă ai sta zile întregi fermecat de atîta frumusețe și ademenit de valurile, cari uneori îți mînge picioarele.

Dar, toată frumusețea de la Mamaia o uiți în drum spre Techirghiol, pe unde praful te îneacă timp de aproape o oră și jumătate. Dacă n’ar fi cele cîteva vile drăguțe și alte cîteva stabilimente de băi, Techirghiolul ar semăna mult cu o oază de verdeață parlită de arșița soarelui, pe care o întîlnești perdută într’o mare de pustiu. Lacul negricios cu nămolul dătător de viață, figuri arămii, streine, iată tot ceea ce oferă această stațiune ca priveliște.

De la Constanța m’am îndreptat către Brăila, centru comercial, care-ți face de la început impresia unui oraș modern. După o scurtă plimbare prin oraș, m’am coborit la debarcader ca să iau vaporul spre Tulcea. Aci toată albia Dunărei era împestrițată de zeci de vapoare și șlepuri, cari se legănau pe spinarea ei. Călătoria cu vaporul este mult mai plăcută decît cea cu trenul, a cărui goană îți fringe cu repeziciune privirea.

Pe vapor călătorii devin mai familiari, se împrietenesc repede de tot. Vaporul merge liniștit despicînd apa ca o foarfecă o bucată de priză, lăsînd în urma lui o dîră adîncă. Și cînd se lasă seara priveliștea este de neuitat. Ultimele raze ale soarelui, ce lunecă de pe boltă, înroșesc undele apei, încet întunericul se întinde... auzi numai plescăitul raței și fășaitul apei... iar pe cer scapă la una cite una stelele cari își oglindesc chipul în apă. Pe țărmuri, răsar din loc în loc mănunchiuri de lumini, cari se înmormîntează iarăși în întuneric. Am stat pe coverta vaporului pînă am ajuns la Tulcea, unde am debarcat iarăși într’un furnicar de lume.

In Tulcea ai iarăși prea puțin de văzut. Cu toate acestea orășelul cu aceleași chipuri streine, cu grădinița de plimbare agățată de țărmul Dunărei, cu «monumentul», care stăpînește întinderile, este drăguț. Mult mai plăcute sunt plimbările cu barca pe Dunăre...

De aci pînă la Sulina mergi mai puțin. Ai impresia cind ai debarcat, că te găsești într’un oraș cu totul străin. Peste tot vezi numai șesuri, și rar auzi vorbindu-se romînește. Iți pare că orășelul așezat pe două ramuri, una Dunărea și altă marea, nu-i al nostru. Aici se zice că’s toate eftine, lucru ce se desminte de îndată ce încerci să cumperi ceva. Numai vinul e bun !

Unde Dunărea se întîlnește cu marea, e un continu sbucium. Se ciocnesc valurile, se isbesc undele, cu toate acestea locul de întîlnire rămîne întruna fixat ca o linie dreaptă. Nici un strop din Dunăre nu pătrunde în albia Mărei și viceversa. Dacă însă la Constanța n’am văzut marea agitată am avut plăcerea s’o văd la Sulina. Și cînd e supărată este frumoasă. Valurile furioase se înalță în sus cu putere, despicîndu-se în limbi de șarpe, ca și cum ar avea să înghită ceva. Desnădăjduite cad ca apoi să se ridice iarăși. Și urletul lor seamănă cu al unei haite de lupi cari rătăcesc prin codri pe o iarnă grea. Și ’n mijlocul acestei furii o barcă mică ca o săgeată rătăcea în largul ei. O urmăream cu ochii, așteptînd clipa cînd va fi înghițită de valuri... Ea se ridică în sus pe coama valului și cînd aceasta, pare că de dinadins o lasă în aer, se prăvălea de acolo ca într’o prăpastie. Credeam că s-a sfărîmat. După cîteva clipe însă, o vedem în alt loc..., și jocul se repetă.

Pe acelaș drum..., însoțit de amintiri și imagini frumoase, am pornit mai departe...

I. Irimescu-Cindești

Viitorul, 31 iulie 1912