Note din Tulcea - 1909

Publicat de Aurel Băjenaru, 29 Aprilie 2019
Timp de citire: 11 minute

Plecăm din Galaţi la ceasurile opt, intr’o dimineaţă nesigură de primăvară.Cerul e pătat de aburiri de nori, şi soarele străbate apos prin perdeaua care cuprinde răsăritul.

Pe cheiul de piatră al Dunării se plimbă nerăbdători călătorii : o trupă de artişti, ofiţeri, cocoane, domni imănuşaţi, cari işi fac vant incoace şi incolo, domnişoare cu rochii lipite pe trup şi lume de cealaltă, care nu se deosebeşte prin nimic. Prin mulţimea şlepurilor aruncate işi face loc ≫Romanescul≪, venind dela Brăila. Un moş bate in clopot la uşa de aşteptare. Călătorii iuţesc pasul, hamalii strigă, din puteri, făcand să duruie roata tărăboanţelor: ≫vard-a-a, pardon, mă rog...!≪

Mi-se atrage ateuţia asupra faptului că n-am plumbuit cufărul. Pentru controlul vămii trebuie pusă pe incuietoare o sfoară cu plumb la capăt, fiindcă in Dobrogea e ca şi cum ai trece in ţară străină. Intreb funcţionarul de cost. 

— Un franc, domnule... cu totul. — adaogă el după o mică pausă. Cu totul, adecă timbrul 30 de bani şi plusul — munca lui. Ce funcţionar ar inţelege altfel rostul slujbei in fosta ţară a bacşişurilor?

Altă bătaie in limba clopotului, şi vaporul şuieră aspru de plecare. Funiile de fier se desleagă grăbit, se ridică puntea, cocoanele incep să falfăe batiste, apa fierbe la helice, şi un fum de vapori presaţi face unda să se infioare. Defilăm pe langă cheiul lung ai Galaţilor, şi mai incolo vezi sălcii pană la brau in apă. Valurile mişcate se preling peste malul de pămant, şi apa cucereşte tot mai mult din intinderea uscatului. Pasări albe bat grăbit din aripi, ating faţa raului şi se perd undeva, in depărtarea albastră. Pe o limbă de pămant caii pasc colţul ierbii. La trecerea vaporului, ridică iute capetele, se uită sperioşi şi ar zbughi-o pe campie, dar sunt incunjuraţi de valuri. Se mulţămesc dar să tropăie din picioare.

Un om se dă in marginea punţii, potriveşte manile ca un trifter la gură, şi strigă tare spre zăvoiul de sălcii:

— Mă, vedeţi de oi, că mane dau pe acolo!

Răspunsul celuilalt nu se aude, dar omul e mulţămit că şi-a tăcut datoria şi continuă să se uite In partea locului. Intru in vorbă cu el :

— Ai oi pe aici, pe semne.

— Am, bată-le!

— Rogu-te, pămant aveţi mult?

— Ar fi el ce-ar fi, răspunse omul, douăzeci de hectare, dar, cu balta asta, uite că nu inţelegi mai nimic. 

— Vite de celelalte ai?

— Am, acu... am niţele. Opt vaci le am cu lapte.

După răspuns am căutat să cunosc mai bine omul. Era de statură potrivită; mustăţile groase, galbene, cădeau in jos; un mintean de postav pe deasupra; pantaloni largi, negri, varaţi in cizme cu tocul inalt, şi o căciulă pe cap. Cămaşa era descheiată, aşa că se vedea pieptul gol, osos, bătut de arşiţă.

II intreb iară :

— Acuma mergi Ia Tulcea?

— Pană acolo, da. 

— Mai cumperi ceva..

— Aş nu! Am alte daraveluri.

Şi-l prind că mă măsoară de sus pană jos. Pe urmă se uită pe intinsul apei şi incepe iar vorba. Se vede că i-am ispirat incredere.

— Ce să am, domnule...? Uite ce am, că... să-ţi spui şi d-tale acu. Pădurarii ăştia ai statului se ţin de capul nostru. M’au dat in judecată pentru nişte tufe, că le-ar fi găsit tăiate. La Ocol le-a respins lor, dar şeful silvic nu s’a lăsat, şi... tronc, apel la Tribunal. Scap şi d’acolo, nu e vorbă. ., că, dacă nu mă ştiu cu nimic..., da’... mai trepezi de geaba şi trebuie să pui avocat... d’al d’astea.

Vaporul merge mai iute şi lasă o dungă, care se inchide indată, cum se astupă toate cărările vieţii, in trecut. Renii răman pe malul rusesc, şi casele aşezate la sanul dealului de pămant galben, fac să ne gandim la intinderea imperiului moscovit, la vasul acela de războiu ≫Potemchin<, care ameninţa odată Constanţa, la luptele din Manciuria şi la oamenii oropsiţi cu cămaşa vărgată peste pantalonii negri, cu bărbi blonde de mucenici, la cei cari se lasă in bătaia vantului de bărci uşoare şi muncesc din greu ogorul, trăindu-şi viaţa de azi pană mane. 

Isaccea e pe malul romanesc dobrogean, şi vaporul se indreaptă spre ponton. In oprirea scurtă se schimbă corespondenţa şi cateva vorbe. Nu se coboară mai nimeni, şi căruţaşii aşteaptă lacomi, cu biciul pe umere. Dincolo pe malul inalt şi pietros, se vede orăşelul. Ce va fi fost pe-aici odinioară, cand Ruşii treceau pe poduri de lemn şi Turcii se impotriviau de dincolo? Chiar hogii cu cealmaua albă peste fes se miră par’că de atata linişte stăpanitoare.

Dunărea, ca obosită de stransura intre maluri, dă drumul unui braţ, şi aici se desface Chilia.Călătorim acum intre uscat de-al nostru, şi, de pe punte, zăreşti departe in bătaia soarelui un deal, şi abia ţi se pare că distingi columna ridicată pe el : Monumentul.

Ne apropiem de Tulcea. in partea stangă s’au zidit case de pămant, ale unui cătun din ≫Satul-nou≪. in partea cealaltă, două culmi de dealuri cu cunună de mori de vant pe de-asupra. Unele aripi se invartesc iute, altele stau in loc şoldii, ca păsări enorme, incremenite in sbor. Luceşte fierul alb dela cateva biserici, in puterea soarelui de la ziua jumătate. Casele sunt grămădite de sus pană jos, mai mult la intamplare. Totul apare intr’o coloare rumenă, de amurg, de asfinţit prelung de soare. Lumea iese pe punte, vantul s’a potolit şi aduce adieri de saramură.

Copii de Tatar cu fesuri vechi, cu dinţi albi, imbrăcaţi in ştofă multicoloră, se reped după geamantane. Alţii se agaţă de trăsură, să se ducă pană la otel. Ştiu că şi acolo o să ai nevoie de serviciul lor. Cat despre portari şi chelneri la oteluri..., mai intaiu că nu prea sunt sonerii.

Trăsura merge iute, roţile au cercuri de cauciuc, caii cu pielea lucie, şi la deal o ţin pe trap silit, la indemnul vizitiului. Rar oraş in ţară să aibă trăsuri mai luxoase. Fiindcă e Duminecă, ieşim repede pe stradă. Mese de cafenea ocupă mai tot trotuarul dintr’o parte a străzii, şi lustragii stau pe scaune joase, bat cu peria tărăbuţa, pandind ghetele nevăcsuite.

— Facem lustru, domn, giugiuc!

Dacă văd că omul trece, fac ultima incercare :

— Ştergem numai prav, bre !

E drept că de fapt trebue să te cureţi la fiecare jumătate de ceas, pentru că vantul e aproape statornic: cand se vartejeşte in loc şi inalţă pulberea in suluri, cand prinde cojile de sămanţă, care fac covor de sărbătoare peste piatra cubică a străzii principale. In zile de-acestea, Lipovenii au buzunarul plin de ≫semicichi≪ şi aşteptand să se mai răcească ceaiul in păbare, sfarmă seminţe, vorbind de pescuire, de ghioluri, de sărăcie..., in limba lor, care e şi dulce, dar prea face o milogeală continuă.

Stăm la un pahar cu bere, la o masă in marginea trotuarului. A ostiat vantul. Ce bine ! Ne-am mai scăpat de praf. Dar un Tatar, Iusuf, se apropie cu taraba cea mică, şi-şi cantă meseria:

— Lustru, domn ! Lustru...

Cineva dela masa noastră intinde piciorul:

— Hai, mă, să-ţi dau cinci parale,şterge-mă de praf.

Puiul de Tatar incepe cu amandouă periile, pulberea groasă de ghete işi ia vant, se urcă pe la picioarele mesei, ni pătrunde in nas. .Berea parcă nu mai are nici un gust.

— E...! iar incepu vantul, uite ce praf!

— Nu, răspunde domnul, imi face ăsta ghetele.

— Aşa da, eu credeam....

— Hai, Iusuf, ceabac, ceabac; iute, mă, şi fugi!

Ne indreptăm spre Monument, singurul loc de plimbare. Trecem printr’o piaţetă cu statuia lui Mircea-Vodă, cel care a stăpanit de mult această ţară a lui Dobrotici. Tarziu..., tarziu, dar tot e bine că ne-am invrednicit de vremurile lui. 

Mai la o parte e Palatul de justiţie, Tribunalul, cu Prefectura deasupra, şi in coastă  un pămant, plantat de curand, ocolit cu gard caruia i-s'a zis gradina publica, adeca mai bine gradinita publica, pentru ca de la un capat la altul poate sa umble fara sa se osteneasca si un copil care invata sa mearga.

In acest mic cuprins se plimbă lumea in cerc, şi la inghesuiala din sărbători se pot auzi cam următoarele limbi: bulgăreşte, greceşte, ruseşte adevărat şi in varianta lipovenească, franţuzeşte, colorat cu intreruperi străine, turceşte, evreieşte, armeneşte, nemţeşte..., romaneşte, cu o nuanţă pronunţată de: ≫Ce vrai, mon Lietnant ?≪ In şcoală se incurcă lucrurile mai rău cu elevii străini: institutorul moldovean va spune intr’un fel;  cel venit din Muntenia, altfel, iar bietul copil de Bulgar, neştiind ce să aleagă intre doniţă şi cofă, strae şi haine, va preferi limba părinţilor săi, chiar in curtea şcolii.

Drumul la Monument e tăiat de curand. Case lipoveneşti au trebuit să fie stricate, şi unele acum incep să se aşeze cu faţa cătră noua stradă, bine pavată, ţinută curat şi cu trotuare umbrite. Şoseaua de nisip şerpueşte pe un colnic de piatră sură. In varf columna, pe un soclu inchis cu lanţ. De partea dreaptă un gornist stă gata să sune, cand ar zări primejdia apropiindu-se din spre malul rusesc; de cealaltă, un vultur. Doi soldaţi fac de pază la o gheretă aşezată in coasta. Unul pare cam in varsta. Intru in vorba cu el si aflu ca e eliberat de un an, dar a avut zile de inchisoare, si la visa libretului a fost oprit, ca sa-si implineasca pedeapsa in garda.

Poate ca nu e tocmai potrivit să intrerupi omul dela munca ogoarelor, chiar cand e toiul lucrului la camp. Pedeapsa se putea face iarna..., dar avem atatea legi de făcut, circulari ,de trimes şi regulamente de pus mai repede in aplicare, incat nu face să ne ocupăm de un lucru aşa de mărunt. E....! un soldat care-şi face pedeapsa după ce s’a liberat! Vara ori iarna, e tot aceia, — ar zice un conducător. Şi poate ca n'ar avea dreptate.

Acum rotim ochii peste orizontul albastru. Razele soarelui sfarmă in bucăţi de oglindă faţa apei, albia Dunării se pierde departe pe sub piese de sălcii. Cat poate străbate ochiul, dincolo, Ismailul arată case albe. Vapoarele alunecă alene pe undă, duc veşti in alte locuri, lăsand o umbrire de fum.

Ca o adiere se aude cantand cu glas:  ≫Ţi-am perdut urma, dar cine ştie... ?≪, şi mă gandesc la aierul iute, la mirosul florilor de prun, la poalele pădurilor inverzite, la culmile albastre de munţi; departe mă poartă gandul, iar tainica melodie a stepei se urcă domol şi predispune la visare.

 

(„N. R. L.“) I. Boteni

GAZETA TRANSILVANIEI, Miercuri-Joi 10 (23) Septemvrie 1909

 

In imagine Tulcea in 1905.