Note şi schiţe din Dobrogea, Techirghiol 1908

Publicat de Aurel Băjenaru, 21 Septembrie 2025
Timp de citire: 22 minute

Iată una dintre cele mai vechi și pitorești descrieri ale satului tătăresc care a fost odinioară Techirghiolul. O imagine limpede, autentică și de necontestat, surprinsă ca parte a drumului de la Constanța de-a lungul coastei, în lumea de atunci.

Drumul dinspre Constanța spre sud trece prin pustietăți arse de soare, cu marea pe o parte și câmpul uscat pe cealaltă. Prima oprire e la Agigea, într-un han zgomotos de călăreți și căruțe, unde sub umbrar se bea cafea turcească.

După drum prăfos și greu, apare Techirghiolul. Satul tătăresc se întinde între vale și dealuri, cu case joase din chirpici și ogrăzi curate. Într-o parte se ridică cafeneaua tătarilor de pe deal, „Belvedere”, ținută de bărbier, unde bărbații beau ceai și cafea ieftină, joacă cărți și stau la taifas pe sofale modeste, cu podeaua de pământ.

Femeile tătăroaice, palide și cu ochi oblici, poartă șalvari colorați, iar bărbații cealmale mari. Prin sat, tătarii mână herghelii de cai fără şa, aruncând și recuperând cu dibăcie ghioaga din goana calului.

În contrast cu viața de lux și promenadă de pe plaja sanatoriului, aici totul respiră simplitate, dar și o vitalitate aparte, autentică.

° ° °

Note şi schiţe din Dobrogea

... Pornim din Constanţa spre miazăzi pe un drum de țară, care merge pe-aproape de ţărmul mării, intii pe linga vii şi ogrăzi, apoi numai intre suprafața lucie şi mişcătoare a apelor in stinga, iar in dreapta cimpia arsă şi fără copaci, întretaiată ici-colea de cite-un deluşor sau vre-o vilcea uscata.

Cale ferată nu se pomeneşte. De-atiția ani se luptă coloniştii sa lege Tulcea cu Constanţa şi tot nu se poate; dar-mi-te marele nostru port cu un sat tätäresc, deşi e și stațiune balneară de-o oarecare Insemnătate! De-aceia mergem cu trăsura.

După un drum de-o ora, ne oprim intr'un sătucean, la uşa unui han, Inaintea căruia e un amestec zgomotos de călăreţi, trasuri şi căruțe. Aici, supt un umbrar de lemn învechit, in caldura năbuşitoare a lui lulie, supt un adevărat cer de Orient, se poate bea cafea in ceşti mari turcești, cu semilună aurita in mijlocul smalțuelii aşa de colorate. Nu vezi decit figuri străine şi n'auzi decit vorbă la fel. Singură pajura Rominiei... dela tabla cu Regia monopolurilor iți spune sub ce stapinire te găsești.

In sfirșit pornim, şi după încă vre-o oră de pustiu, trasura se opreşte pe şosea în faţa unui pilc de cladiri noi, albe, vesele, in mijlocul unui parc de salcimi tineri, cu banci şi alee, parc ce se intinde scoborind Incetişor până jos, la plaja pe care o bate fară încetare valurile spumoase ale mării. Acest ţinut înfiorător, această oază în pustiul de pînă acum, e Sanatoriul Eforiei. Prin parc se preumbla şi se joacă micii bolnavi şi desmoşteniți, aduşi să se intrămeze in aerul ozonat al coastei. Parcă ar fi niste plante ofilite, exotice In acest ținut, care e numai apa, mişcare, aer, senin şi soare...

De-aci inainte drumul e aşternut pe o limba de pămint prinsă între mare şi lacul mohorit şi cu aspect metalic pe care l-au numit indigenii, Tekir-Ghiol, adică Lacul-Sărat.

Pentru cine vizitează satul cu acelaş nume, numai pentru bäi, drumul se imparte: cine are mijloace puţine şi-şi caută numai de sanatate, o ia pe drumul gloduros şi neingrijit, care se desface in dreapta, pe malul lacului, spre sat; cine nu se bucură de condițiile de mai sus, mai face cale de-un ceas, pe-o şosea mai ingrijită ca să ajungă la aşa numitul Otel Movila.

E o cladire singuratică, noua, costisitoare, aşezată pe ţărm, avind in spate lacul şi-n față marea, la a cărei plaja te cobori pe trepte säpate in pămîntul argilos al ţărmului. Plaja e foarte întinsă şi se indoae, impreună cu ţărmul, in adincul marii, pînă la un colț de uscat inalt, pe care se inalta in zare albul far dela Tuzla. Şi cind dai de monumentala şi moderna cladire răsărind din mijlocul balariilor, şi-ţi arunci ochii în jos, la plaja argintie pe care foeste lumea in toalete multicolore şi uniforme strălucitoare, in acel decor format de lucirea apelor mişcătoare şi de seninul cerului-ţi se pare că-i in basme, şi, dupã ce-ai trecut prin ţinuturile arse de cine ştie ce scorpii, ai dat de vestitul palat fermecat...

Dar aici e viața scumpă, unde se arată Sănătoşii bogați aici e o viață trecătoare şi de parada, care ține două luni pe an pe cind viața locală, trainică, adevărată, a indigenilor e dincolo, la capătul cel mai depărtat al lacului, unde te poți duce dela otel cu-o barcă, sau din dreptul Sanatoriului, pe drumul gloduros şi neingrijit, cind pe sus, pe cite-un mic podiş, cind pe jos, pe-aproape de noroiul negricios metalic şi greu-mirositor al lacului.

Nu poţi merge decit cu ceiace găseşti, adică cu o căruță, cu harabaua, pe care un glumeţ indurerat a numit-o gondola stepei dobrogene. Tatarul, cu fes şi'n haine infoiate, subţiri şi viu colorate, cu fața negricioasă şi cu ochii vii aprinşi, işi mina căluții cu multă îndemânare şi... tace. Tace, pentru că tu nu ştii tătăreasca lui. Cu multă greutate am aflat că-l cheamă Mirile.

– Mirile, nu ştii romineşte?

– Ioc.

Şi ride, ridicind din umeri şi biciuind caii.

De pe un deluşor pe care trecea drumul, am zarit capătul lacului, imprejurul căruia se inşiruiau pe mici inălţimi cladiri lungi, scunde şi albe, aşezate paralel. Deasupra unora din ele filfie voios tricolorul nostru. Iar mai departe, in gurile unor välcele citeva cumpene, pe dimburi citeva mori de vint, şi tocmai in fund, o ingramâdeala mohorita de colibe joase şi pâmintii, care formeaza adevăratul sat tatăresc, a cărui aşezare incepe intr'o adincitură şi se sfirşeşte tocmai sus, pe creasta dealului.

Intorc ochii, ca să văd, după pajistele arse, dunga lată și cenuşie a mării, care pare că tae bolta azurie. Un vuet prelung imi izbeşte auzul, iar la picioare apele lacului, aci negre, aci verzui, aci tulburi numai, se mişcă încetişor sub bataia vintului.

Cam pe la mijloc se leagănă uşor doua mici barci cu pinze. In faţă abia se deosebesc cladirile cele lungi, joase şi aliniate, deasupra cărora filfiesc drapele. Mi s'a părut ca am inainte unul din tablourile acelea ce înfăţişează posturi militare, pe malul unui lac, in clima calda, in vre-o colonie africană...

Peste un sfert de orà am ajuns. Pe marginea lacului sint corturi cu-o intreaga gospodărie, locuinţi ale oamenilor sărmani, bolnavi de prin imprejurimi, sau ale celor care, venind prea tirziu, n'au gasit nici macar o coliba tätärască. Asta mi-aminti de Balta-Alba a lui Alecsandri. Ei, dar era in 1844!

Clădirile cele lungi şi scunde sint parte grajduri turcești transformate intr'un fel de oteluri pentru vizitatori mai nevoiaşi. Centrul şi toată viața o găseşti în jurul uneia din aceste barace uriaşe, a cărei firma şi explică centralizarea". lat'o in toata intinderea ei:

Hotel Traian. Baile Centrale. Bauturi spirtoase.

Restaurant. Cofetărie. Cafenea şi lăptărie.

Nu ştiu zău ce mai lipsea! Şi asta-i pentru colonişti, deoarece Tatarii şi Turcii au centrul lor, sus pe deal, in fundul satului, o mică ceainerie, la Belvedere. Pentru 5 bani, Tatarii şi Turcii primesc un pahar de ceai sau o cească de cafea. Tineri beau şi pleacă repede. Batrinii, cu cealmale mari și cu bărbi albe la fel, stau la taifas, cu ciubucile în gură, aşezaţi turcește pe nişte modeste sofale-paturi lungi de scinduri, acoperite cu rogojini. Podeaua e pămînt gol. Stapinul e şi barbierul satului.

Linga marele ceainic strălucesc lighianele de arama-şi până să ducă ceaiul vre-unui muşteriu, celalalt rămine nemişcat pe scaun, cu sapunul pe obraz. Afară, mai la o parte, pe o măsuţă de lemn schiloada, doi Tatari joacă cărţi. M'am apropiat. S'au sculat respectuos şi cu temenele m'au salutat:

– Sabalai rusum!

Le-am răspuns și eu, murmurind acel sabalai pe care-l prinsesem dela dinşii. Prin semne şi prin citeva vorbe cunoscute i-am intrebat ce joacă.

– Otuzbir.

Adică treizeci şi unu". Unul din cei doi jucători e turc şi-l cheama Ali. E căruțaș. Umbla prin satele din jur, pe la Movila, pe la Kiustenge-aşa că mai rupe ceva romineşte. Peste citeva luni o sa intre in armata. Se duce cu placere:

– La tini ioc batai!

A patruns şi la ei vestea că nu se mai bate in armată. Asta li-era singura grija şi temere cit or sta in armata stäpinitorilor. Ba mai duce grija şi de beigir-de căluțul lui. Şi dacă-i pare rau de ceva, e caà n'are pamint. Nu le da decit pentru casă, din vatra satului. Mai cu sama suspina ei dupa paminturile emigranților, adică ale celor ce pleacă de voe in Orient, nemulţumiţi, mai ales Turci – pămînturi care incap pe minile altora, străini de el şi de neamul lor.

Pamint! Nu-l cer numai Turcii şi Tatarii. Il cer şi Romini de-ai noştri. La intoarcerea in sat, m'am dat in vorbă cu un Ardelean, căruțaș și dinsul, de fel din Surduluc, o comună din apropiere. A venit acum treizeci de ani de prin părțile Sibiului.

– Apoi de ce te ții numai de cârăușie?

– Da ce să mai fac?

– N'ai pamint?

– De unde? Nici noi, nici păcătoşii aştia de Turci ori Tatari, ce sint!

– Dar am auzit ca au avut påmint, insă l-au vindut şi au plecat.

– Aşa au făcut, domnule, bată-i pustia. Şi bine li-e, căl-au dat pe nimic, cu cinci lei hectaru şi fără acte mai toți. Da chipurile nu l-au dat de tot, ci pe 20 de ani, socotind, cum zic unii mai colţoşi din ei, că peste 20 de ani vine Sultanu ăla al lor, cu putere turcească, să ia Dobrogea. Şi unii s'au intors. Crezi d-ta c'a mai văzut vr'unu pamintu lui? Azi le ia ciocoiu 20 de lei arenda pe hectar...

– Si toţi aceştia mai cuprinsi de pe aici s'au imbogatit cam aşa?

– Aş! ai mai mulți au inceput-o pe vremea pomenilor, cind nu să putea şti cum şi ce fel, cind s'a luat Dobrogea dela Turci. Pän unele locuri te trăgea ingineru de minică, că şi el lua un leu de fiecare hectar măsurat. Pe mine nu må ruga? "la mă, zicea domnu inginer, dela noi, că mă sărăceşti, dacă nu iei!" Intreabă-mă şi d-ta pentruce n'am luat? Ma țineam de altele pe atunci... Şi luau, domnule, toţi, pe numele lor, pe-al nevestii, al copiilor, al slugilor. Uite Bulgaru asta dupà deal, cu casa aia frumoasă, a luat 300 de hectare cu 75 de bani...

– Cum asta?

– Pai, trei timbruri de 25 de bani pe trei petiţii-pentru el, nevasta şi-un copil. De fiecare petiție 100 de hectare. Nu-i vorba, că plâtea pe urma, in 10, 20 şi 30 de ani cu 4-5 lei hectaru på an-da la inceput te făceai ciocoi fără nici-un ban. Şi mai tirziu, ce să vezi d-ta, că s'a căit statu-aşa a mers vorba pe la noi-şi-a luat seama şi-a vrut să vază cum şi cui s'a dat. Şi-au căutat și pe unul, caruia-i zicea Dulau in petiție, pe la curtea unui mocan dela Megidie. Şi l-au tot căutat, până ce au dat peste un cioban batrin, fost în slujbă la mocan, care cum a auzit de cine se intreabă, a inceput să mormãe: "Dar ce tot il căutați, călca-l-ar nevoile, ca a murit demult şi n'a fost decit un ciine batrin al stapinului." Pai cum vezi, domnule, s'au dat paminturi şi pă nume de ciini. lacă de-aia nu trebue sa-i plingă nimeni pe păcătoşii aştia de Turci, de şi-au vindut paminturile !...

Şi şi-a luat ziua bună şi-a plecat...

A douazi am vizitat satul mai cu de-amănuntul. La dreptul vorbind, e cam risipit. De-o parte, pe-un deal mic, e partea turcească, iar in vale şi pe dealurile din stinga väii, sint aşezările tatăreşti, deasupra cărora, intre armanuri, se'nşira morile de vint, iar intre şerpuiturile vaii, fintinele.

Dupa cum am aflat dela unii şi alţii, Turcii şi Tătarii o duc bine intre ei, iar ai noştri prețuesc mai mult pe Turci, care sint mai paşnici şi ascultători: Tatarii sînt vicleni şi dîrji. Turcii de altfel sînt și puțini. Casele sînt adevărate fortăreţe, fiind inconjurate cele mai multe, deşi numai un fel de colibe, cu ziduri inalte de cărămizi locale, aşa numitele chirpici, făcute din påmînt amestecat cu pae. Aproape nu e casă să nu aibă pe-alaturea depozitul de chirpici gata sau în lucrare.

Ogrăzile Tatarilor sint foarte curate şi ei au din toate cele ale gospodáriei de țară şi au încă din belşug, dar numai cind vor sa-ti dea. Altmintrelea, cum te-au simțit cinii-care nu lipsesc dela nici o casă, chiopeci",-se crapă uşa casei tainic de careva şi...

– loc! loc!

"loc", adica "nimic", n'au nimic, din tot, din orisice ai cauta, sau chiar şi ce nu te-ai gindit a căuta. Toată silinţa pe care ți-ai da-o sa-i dumereşti, sa-i imbunezi, să mai stea in uşa macar, e zadarnică. Dealtfel nici n'ai cum, căci semnele şi interjecţțiile nu te pot ajuta in asemenea cazuri. Nici o vorba rominească nu s'aude şi nu se înţelege in mai toate casele tătăreşti.

Interiorul il poți cuprinde atit cit poți fura cu ochiul prin deschizătura uşii: curățenie, ordine, simplitate, rogojini pe podeaua de pămînt galben şi lungi paturi-sofale pe de margini: nici un ornament; prin ferestre n'ai cum te uita, căci nu sint, afară numai dacă nu vei da acest nume singurului ochi al fiecărei odai, cirpit şi zâbrelit şi-acela, şi nu mai mare de doua palme.

De-aceia prin deschizatura uşii cind te uiți, ai o privelişte tainică, curioasă, din care se desfac, cind vor sa'ți iasa inainte, figurile acelea caracteristic-tâtăreşti, feţe palide, unghiulare, cu ochi puțini oblici şi vioi-mai ales ai femeilor, care sint mult mai albe ca bărbații și par umflate, cu ochii mai mari și de-obicei cu doua coade groase pe spete. Au un aspect foarte pitoresc, mai ales ca poartă haine usoare, multicolore, şi, in loc de rochii, foarte multe au nişte lungi şalvari liliachii. Nu primeşti nici un zimbet, nici o privire prietinoasă. Și-o linişte, de-ţi pare că se pregătește ceva în fiecare casa, cind ii vezi ieşind şi intrind, dupa ingrăditura inalta de chirpici, strecurindu-se tainic şi'n tacere...

Tot cercetind satul, am ajuns şi la Primărie. E pe coasta unui deal din dreapta vaii principale şi ca şi casele chiaburilor din partea locului, are piatră la temelie şi piatră, iar nu chirpici, la zidul imprejmuitor. Tricoloru! filftia deasupra. Pe primar l-am recunoscut imediat. E un tip cunoscut al Bucureştilor şi-al unor anumite cafenele. Cine ştie ce protecție l-a aruncat aici, ca să se plictisească amarnic cu administrația țărănimii pe care o disprețueşte, pentru 150 lei pe lună! Sta la masă şi imparte corespondenţa, impreună cu domnul secretar comunal, adica notarul. Vezi aici e tária şi experiența! El face şi desface orișice afacere a primăriei. Are 60 de ani şi face slujba dobrogeană de la anexarea provinciei. Ştie toate rosturile dobrogene, înjura pe toți și de toate, cunoaşte toate limbile coloniei şi e Romin acuma, mai ales că n'a ştiut niciodată, sau a uitat din ce neam face parte ca origine. E un tip de vulpoi dobrogean pentru nenorocitele sate cu neamuri straine. li administrează rău şi-i stoarce bine. Inaintea celor două biurouri din primărie e un grilaj care desparte administrația de cirmuitori; in fund portretele suveranilor, iar intr'un colt 7 puşti-din care 4 merità numele, iar 3 sint un fel de ciomege cu baionete lungi, ruginite şi indoite. Jos, intr'un colt, sint nişte felinare, iar linga uşă au incremenit patru fesurlii cu ochii tinta la primar. Sint oamenii şefului de garnizoană. Şi-abia acum îmi amintii ca in sara trecută, pe la orele 10 au trecut pe la poarta noastră Ali şi încă unul, cu felinare aprinse in mină şi cu puştile de lemn pe umar. Au trecut drepţi, serioşi, tăcuți cu toate sisiiturile şi strigatele citorva vizitatori adunați sara, pentru petrecere, la poarta casei. Ali și cu tovaraşul, oameni ai datoriei şi ai cirmuirii,-erau de gardă în acea noapte, incă cu alți 5 inşi, judecind după cele 7 puşti ale primăriei!

A doua zi, de dimineață, am intilnit din nou pe Ardeleanul din Surduluc. I-am spus ce-am văzut şi l-am întrebat:

– Nu s'ar putea ca oamenii aceştia, şi unii şi alţii, să îngrijească mai gospodăreşte de satul lor?

– Da de unde?

– Ei cum? n'au voe, n'au drept, ori n'au bună-voinţa?

– Au, domnule, şi voe, şi drepturi, că doar is şi ei conţilii... Da li-e frică de primar şi mai ales de hoţu ala de secretar. li bagă in beleli mereu, şi el trage foloasele. Ala şi cu primaru să fie oameni, şi toţi ar fi... Da aşa nu-s buni de nici o treabă, că, după toate, nu ştiu nici romineşte...

– Apoi atunci, cam cum se înțeleg?

–la le desluşeşte şi el, secretaru, ce poate, şi ei... iscalesc. Uite ia, ăştia trei batrini, cu cealmalele şi barbile alea mari, ăştia ce vin incoa, de parcă-s înțelepții înțelepților... ii vezi? Is conţilii şi ei. De multe ori iscalesc şi habar n'au de ce-au iscălit.

Cind vine citeodată domnu subprefect, in cercetare, la orice intrebare a dumnealui, numai ti vezi ploconindu-se până la pămint şi zicind : – Bil belmem! Bil belmem! (noi nu ştim, nu știm). – Apoi aici spune, strigă d-I subprefect, că aţi fost faţă.

Şi secretaru, vulpoiu, le talmäceşte, D-zeu ştie cum. Iar ei:

– Dáscal! Dáscal!

Şi-l arată pe secretar-adica el ştie şi pentru ei, pacatu lor!

– Bine omule, zice d-l subprefect cátra unu din ei, arătindu-i hirtia, cu vre-o pricina, n'ai iscălit d-ta aici? Şi numai să-l vezi pe Turc, domnul, cum ia hirtia, o suceşte, holbează ochii cit cealmaua lui şi răspunde tacticos, ploconindu-se:

– Gali ba benim! (Ba mi se pare că e a mea...)

Dupa amiază am plecat spre mare, så fac o preumblare pe țărm, ca să dau de vre-o pescarie despre care imi vorbise Ardeleanul. E departe de sat cale de patruzeci de minute, täind drept. Pe țărm nimeni, cit se poate vedea, nici în dreapta, spre Movila şi farul de la Tusla, care se vede bine, nici in singa, spre Constanța, care se ghiceşte dupa o cotitura. Tarmul e inalt şi spintecat ici şi colo de valuri, care vin furioase şi spumeginde, ca sa sue malul citva timp, umplind spintecaturile şi şerpuind printre ele, și ca să se retraga învinse în sinul lor uriaș şi veşnic în mişcare.

In zare, pe deasupra valurilor, cu prora ridicată în direcţia Constanţei, un vapor tae valurile in graba. Dupa vre-o ora de mers pe tarm, pe o poteca, intre flori cimpeneşti, am coborit la o mica plajă, unde se află şi pescaria.

Pe jos e un intreg popor de scoici multicolore şi de diferite mărimi, amestecate cu nisipul cald şi fin. Ici-colo sint risipite tot felul de instrumente şi unelte de pescarie. M'am odihnit in bordeiul pescarilor, aşezat sub mal. Şi-am fost ospătat cu peşte proaspat. La cafea-care nu lipsea nici aici,-am stat mai mult de vorba. Sint patru tovarăşi, doi Turci, un Grec şi un Bulgar. Sint oameni in virsta, imbatriniți in meserie. Muncesc mult şi ciştiga binişor. Nu urăsc pe Romîni şi nu se pling decit de formele astea noi şi complicate ale unei administraţii nesimpatice, pe care n'o ințeleg și care nu le aduce folos. Şi aici fu locul să-mi povesteasca unul din Turci, cunoscuta anecdota a lui Ahmet, care in timpul domniei Turcilor a dus pe datornic in fața paşii şi la amenințarea "că-i tae capu" a platit banii imediat, dar că sub domnia cea noua, Ahmet, avind din nou sa urmarească un datornic, şi-a luat lumea in cap, căci a sărăcit cheltuind, deşi a ciştigat, dar la judecătorie, apoi la tribunal, apoi la apel, şi-aşa mai departe...

Am mulțumit pescarilor şi-am plecat. Pe la jumătatea drumului m'am intilnit cu un cunoscut, care fusese şi dinsul la mare şi, întorcîndu-ne impreună, am început o aprinsă convorbire despre foştii noştri suzerani, despre firea lor paşnică, despre Tatarii aceştia ai noştri, foşti cutrierători ai stepelor, cași despre modul cum li administrăm de vitreg. Cind deodată, intr'un nor de praf, trecu, ca o arătare, ca o simbolizare ironică, o numeroasa herghelie de cai voinici, turma vajnică dar necuvintatoare, minata in goană de un singur Tatar călare, fără şea şi farà frîne, care-i ducea numai fluerindu-le şi zbierind, sau aruncind în grămadă cu o măciucă scurtă, pe care o ridica apoi din goană, plecindu-se, fără să descalice....

D. Munteanu-Rîmnic

În imagini Hanul de la Agigea, Hotel Movila, cofetăria și cafeneaua Traian cu steagul românesc fâlfăind în vânt, precum și o adunare de tătari sau fetițe tătare in port popular, calaret tatar 1908 - 1910.