O mica istorie a istoriografiei românești

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Septembrie 2024
Timp de citire: 7 minute

Iată că baza istoriografiei românești a constituit-o mult timp scrierile lui Ludwig Albrecht Gebhardi și Johann Christian von Engel, repudiați astăzi, ca apoi naționaliștii și ultranationalistii precum Xenopol sau Iorga să preia și să deturneze adevărată istorie a Românilor într-un sens naționalist, autohton, protocronist.

Xenopol care scria despre sine, „naţionalist am fost, scrie el, de la cea dintâi îngânare a minţii mele pe tărâmul cugetării şi aşa am rămas până acum şi aşa nădăjduiesc să trec în pământ”. iar Iorga elevul sau, un dezgustator militant anti-semit, auto-declarat marxist, a promovat revista de extremă stânga Viața Socială și a ținut prelegeri despre Capitalul. Astia au fost "Dumnezeii" istoriografiei românești falsificate in spirit naționalist. Au urmat apoi peste patruzeci de ani de aliniere a istoriei si descoperirilor arheologice la doctrina naționalistă a statului socialist care afectează până in ziua de astazi modul de abordare al istoriei Românilor.

° ° °

Dar să lăsăm pe Kogălniceanu însuşi să ne arate care era starea studiilor şi a mijloacelor de investigaţie istorică pe vremea sa. „O singură istorie completă şi sistematică nu avem încă despre Români, zicea el. Şirul Domnilor nu este încă clasificat şi statornicit prin făclia unei critici sănătoase. Documenturile oficiale şi acturile publice, cari sunt cea mai întâiu şi mai puternică dovadă a adevărurilor istorice, ne lipsesc cu totul; din pricina deselor revoluţii cari în atâtea rânduri ne-au pustiit patria, sunt pierdute pentru totdeauna sau împrăştiate prin ţări streine, pe la particulari, sau în bibliotecile Ungariei, Poloniei, Transilvaniei, a Moscovei, Petersburgului, Vienei, şi chiar Stockholmului.

Aşa dar în lipsa acestor izvoare de căpetenie, noi nu avem de cât Letopiseţile ţării şi istoriile Ungariei, Poloniei şi Turciei, cu cari patria noastră au stătut în relaţii; dar şi aceste izvoare sunt încă departe de a fi desăvârşite. Cronografurile româneşti, în ce ating mai ales de întâiele timpuri ale Principatelor, nu se potrivesc măcar între dânsele. Istoricii vechi, unguri, poloni şi turci, nu cuprind, precum se înţelege dela sine, de cât fragmenturi despre istoria noastră şi aceste încă adesea întunecate prin duhul partidei şi al urei. Ne mai rămân încă istoriile, observaţiile istorice, călătoriile, publicate despre ţările noastre de deosebiţi streini în deosebite limbi.

Acestea sunt ajutorul de căpetenie pentru complinerea analelor noastre naţionale şi mai ales scrierile lui Gebhardi şi Engel, cari prin ostenitoarele lor lucrări au binemeritat dela Români".

Cât de departe suntem şi de aceste vremuri! Căci prin opera istorică a lui Kogălniceanu însuşi, a lui Nicolae Bălcescu, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Alexandru Papiu-Ilarian, Eudoxiu Hurmuzaki, Alexandru Odobescu, Grigorie Tocilescu, Alexandru Xenopol, Dimitre Onciul, Ioan Bogdan, Nicolae Iorga şi a tuturor celor ce au mai lucrat şi lucrează pe terenul istoriografiei naţionale alături de aceşti protagonişti, s'au dat la iveală mai toate izvoarele istorice indigene şi — în colecţii adesea monumentale — o mare parte din bogatul material documentar semnalat de Kogălniceanu ascultătorilor săi. Pe de altă parte, Istoria Valachiei şi a Moldovei a lui Engel— sursa de căpetenie a celor dintâi expuneri generale de istorie a Românilor, ale lui Florian Aaron şi August Treboniu Laurian, şi a istoricilor streini mai vechi cari în cercetările şi' studiile lor au fost aduşi să se orienteze asupra trecutului românesc — Istoria aceasta, foarte meritorie de altfel, a fost, zic, de mult, de acum 30 de ani, înlocuită demarea şi cunoscuta operă de sintesă — cu o ediţie prescurtată franceză — a venerabilului nostru istoric, membru al Institutului Franţei, d-l Alexandru Xenopol, şi de fundamentala şi renovatoarea Istorie a Românilor, publicată, la 1905, în limba germană, de d-l Nicolae Iorga. In jurul acestor capitale scrieri s'au produs apoi o nesfârşită serie de studii şi monografii din toate domeniile vieţii — publice şi private, materiale şi spirituale — a poporului român, — studii şi monografii pe cari o viitoare bibliografie istorică română — de absolută necesitate — e chemată să le semnaleze nouălor generaţii de cercetători prin o metodică şi sistematică rânduire şi clasare.

° ° °

Petru Maior Polemizând cu Engel

° ° °

Iată, cum se înfăţişează originea şi trecutul mai îndepărtat ' al poporului nostru în lumina concepţiei istorice a lui Petru Maior: „Românii nu numai cei dincoace de Dunăre, ci şi cei dincolo sânt Romani adevăraţi din Romani adevăraţi". Spre a dovedi aceasta, Maior înfăţişează răsboaiele lui Traian contra Dacilor ca nişte răsboaie de exterminare, riscând afirmaţiunea că îndată după cucerirea Daciei, Romanii ar fi trimis „în toate părţile turme de ostaşi asupra rămăşiţelor Dacilor, ca cu totul să concenească şi să şteargă de pe faţa pământului sămânţa dăcească". Prin analogii istorice caută să arate, că Romanii aveau datina de a stârpi „pe potrivnicii cei neodihniţi". Aşa au făcut cu Cartagina, cu Corintul, cu Ierusalimul „cât nu rămase piatră pe piatră, după cum prorocise Hristos (Luca, c. 19, stih 44)".

Polemizând cu Engel, care pismuind „strălucita viţă a Românilor" susţinea că noi am fi nişte „corcituri din bărbaţi romani şi din mueri dace", — Maior afirmă că „nici mueri, nici prunci nu au mai rămas în Dacia". Romanii colonizaţi de Traian în Dacia erau oameni însuraţi. Cine crede că ei s'ar fi amestecat cu femeile Dacilor, nu ştie ce este „căsătornica societate" (p. 17). Simţind însuş, că argumentarea aceasta nu este suficientă, cearcă s'o întărească prin una culeasă din experienţele sale duhovniceşti şi care nu era mai puţin fragilă: până în ziua de azi foarte rar se întâmplă, ca un „Român să-şi ia muere de altă limbă. Ba şi când îşi mărturisesc păcatele, după legea creştinească, .. . de s'a întâmplat să cadă în păcat trupesc cu vr'o muere de alt neam, ca o stare împrejur prea grea anume spun, că muerea aceea nu e Română" (17). lată dar că „pânză de păianjen ţesu Dumnealui Engel atunci când puse acel răsuflat ipotis, ca ... să scoată din cremene apă". Maior nu se poate destul mira „cum Engel şi-a putut năluci, acei Romani de Traian trimişi în Dacia să fi avut lipsă de mestecare cu muerile dace".

Argumentarea aceasta forţată o încheie totuş cu o mică concesiune: „tocma de s'ar fi şi căsătorit sau mestecat unii dintr'ânşii cu mueri dace, totuş Romani ar fi rămas, iară nu alt neam s'ar fi făcut cu aceia".

La concesiunea aceasta l-a îndemnat probabil faptul, că în limba română, pe lângă mulţimea cuvintelor de origine latină, sunt şi cuvinte de provenienţă străină. Dar pentru aceasta se mângâie numai decât constatând că „precum limba cea românească fusupusă acestei nenorociri, aşa si surorile ei limbi, adecă cea italienească, cea frâncească şi spaniolească, din însoţirea cu năvălitoarele varvare ginte nu mai puţină schimbare avură a suferi care într'un chip, care într'alt chip după osebirea gintelor, de care fură năpădite".

° ° °

ANUARUL DE ISTORIE NAŢIONALĂ
PUBLICAT DE
ALEX. LAPEDATU ŞI IOAN LUPAŞ
Profesori de Istoria Românilor la Universitate Membri ai Academiei Române
1921—1922