O mie și una de nopți

Publicat de Aurel Băjenaru, 4 Ianuarie 2026
Timp de citire: 9 minute

Alături de Basmele românilor, au fost cărțile copilăriei mele. Am învățat cu adevărat să citesc chinuindu-mă să descifrez și să înțeleg aceste povestiri orientale. Ele se potriveau, de fapt, întru totul cu basmul oriental pe care îl trăiam la Techirghiol în acele vremuri, când încă mai treceau pe stradă femei în șalvari colorați, purtând conduri ascuțiți la vârf, bluze viu colorate și baticuri cu șiraguri de bani pe frunte. Bătrâni musulmani în șalvari otomani cu turul jos și brâu lat, cu fesuri roșii pe cap, iar alături minaretul delicat, din piatră albă, din care, după vremea prânzului, se auzeau chemările tânguitoare la rugă ale muezinului.

Religia musulmană practicată în Dobrogea era una discretă, lipsită de misionarism, aparținând sferei intime a urmașilor otomanilor de odinioară și nefiind asociată cu constrângerea sau cu teama.

Nici nu-mi închipuiam că, în altă parte a României, ar putea fi altfel și că viața noastră de acolo era, de fapt, ceva aparte. Prietenii mei de joacă, tătari, cu numele lor — poate ciudate pentru alții — se potriveau de minune în acest decor de basm, la fel ca muzica otomană de la nunțile lor, sau alaiurile de botez musulman, cu straiele religioase de sărbătoare. Toate acestea păreau desprinse din... O mie și una de nopți.

Având încă în amintire acele cărți ferfenițite de atâta citit și răscitit, am încercat să le privesc astăzi cu ochiul critic al cititorului ajuns la maturitate, cândva avid de basme. Le-am reapreciat, de data aceasta, prin prisma ideologiei pe care o transmit: lumea orientală a bărbatului care privește femeia cu neîncredere, plin de prejudecățile sexiste adunate de-a lungul secolelor. Acestea au dus, cândva, la ridicarea niqabului — vălul cu care femeile beduinilor din deșertul Peninsulei Arabice se fereau de furtunile de nisip — la rangul de obiect vestimentar obligatoriu în societățile patriarhale orientale și, mai târziu, musulmane.

Primele povestiri de acest gen se pare că au fost traduse din cultura indiană în persană, pe la anul 500 d.Hr., și completate ulterior cu povești persane. Cartea persană O mie de basme (Hazār Afsān), precursoarea colecției arabe, nu s-a mai păstrat decât ca nume, fiind menționată în două surse arabe din secolul al X-lea.

Probabil în secolul al VIII-lea, la câteva decenii după răspândirea islamului în Persia, apare traducerea în arabă — Alf Layla (O mie de nopți) — colecția fiind astfel și „islamizată”, adică adaptată cu formule și citate islamice.

În românește, aceste povestiri au purtat inițial numele de Halima, după traducerile europene ale versiunii grecești a basmelor arabe. Termenul a căpătat în română și sensul figurat de „situație încâlcită, plină de peripeții”. Unul dintre primii traducători a fost Ioan Barac:

„Ioan Barac s’a născut la 1776 în Alamor, Transilvania. Și-a început învățătura în Aiud și și-a desăvârșit-o în Cluj. A fost învățător, avocat și translator magistrual. A murit în 1848. [...] Adevăratul merit al lui Ioan Barac e acela că dânsul, cel dintâi, s’a ocupat cu dinadinsul, dimpreună cu Vasile Aron, de literatura poporană, scriind în spiritul poporului cărți potrivite cu înțelegerea lui.” (Notă din versiunea revăzută de Emil Gârleanu, 1908.)

Iată ce ne spune și Ioan Barac despre această colecție:

„Aceste O mie și una de nopți sunt un chip al descrierii norodului arabicesc, prin care se arată viclenia muerilor lor, ipocrisisul popilor lor, firea judecătorilor lor și mișelia robilor lor, și toate acele vechi ale noroadelor lor.”

„Spre a judeca această carte, O mie și una de nopți, a zis așa un procopsit călător englezesc: «Mai întâi ar fi fost a fi mărturie a lucrărilor, ce aduc mai înainte asupra celor ce înțeleg lucrul bine. Mai de multe ori am văzut pre arabienii în pustie, împrejurul focului șezând și ascultând povestirile acestea cu așa râvnă, încât își uitau cu totul ostenelile și necazurile lor, cari cu puțin mai ’nainte îi îngreuiau.»”

„Puține cărți se află în lumea scrisorilor care să fie mai vechi sau mai întinse decât aceasta: O mie și una de nopți. Orișicine cum a socotit, s-a aflat că izvorul lor se trage din cele mai vrednice izvoade ale literaturii asiatice, răspândite în Turcia, Arabia, Persia, Hindustan și China, până în mijlocul nemărginitei pustii a Africii, unde era cunoscută aproape ca însuși Coranul, cartea legii lor.”

„Această carte se numește în limba arabicească, după cea persană, astfel: Alef leilet ve leilet, adică O mie și una de nopți. În limba persană s’a numit mai dinainte Hesar afsaneh, iar în cea arabicească: Alef hirafet, adică O mie și una de povești. La greci s’a numit Halima.”

Pentru cei care (totuși) nu cunosc povestea-cadru, cartea începe cu regele persan Șahriar care, după ce descoperă infidelitatea primei sale soții și o execută, hotărăște că toate femeile sunt necredincioase. În fiecare zi se căsătorește cu o fecioară, doar pentru a o ucide în dimineața următoare. Seherezada, fiica vizirului, se oferă să fie următoarea mireasă pentru a opri acest măcel. În noaptea nunții, ea îi spune regelui o poveste, dar nu o termină. Curios, regele o lasă în viață ca să-i audă sfârșitul... și tot așa, noapte după noapte, până când, după nenumărate povești și trei copii, sultanul o iartă pe Seherezada, izbăvindu-se astfel de ura care-l bântuia.

* * *

Povestea celui de-al treilea bătrîn, — cel cu măgăriţa

„Ia aminte, duhule, că iapa aceasta e nevasta mea. intr’ una din zile am plecat in călătorie, şi nu m’am intors acasă un an intreg. Intorcindu-mă, pe neştiute, acasă, mi-am găsit nevasta in pat cu’n arap, ce-mi era rob mie, stringindu-se amindoi, in braţe, cu nespusă dragoste.

Cum m’a zărit, dinsa a sărit spre mine, intimpinindu-mă cu un pahar plin cu apă, de-asupra căruia mormăia nişte cuvinte, apoi m’a stropit zicindu-mi:

„Lasă-ţi făptura ce ai, şi te prefă in caine!“ Şi indată m’am pomenit că-s caine, şi m’au şi dat afară din casă. Ieşind, am fugit spre o măcelărie, unde căutam oase. Iar măcelarul văzindu-mă m’a luat in casa lui. Dar fata măcelarului, văzindu-mă, şi-a acoperit faţa, şi zise tatălui său:

„Pentru ce-ai adus om. străin in casa noastră?“

„Unde este omul acela ?“ intrebă tatăl ei. Şi ea răspunse:

„Cainele acesta-i om, că l-a fermecat să fie astfel femeia lui. Iar eu pot să-l izbăvesc de aşa urgie“ .

Auzind aceste tatăl ei i-a spus: „Pentru Dumnezeu, de poţi, fă-o, pentru mulţumirea sufletului tău.“

Aşa, s’a sculat fata măcelarului, a luat un pahar cu apă, a rostit citeva cuvinte, apoi m’a stropit, zicind: „Cu voia Celui prea inalt, i-aţi făptura ce-ai avut-o intăi, şi părăseşte-o pe aceasta.“ Şi numaidecit m’am făcut cum fusesem.

Deci m’am apropiat de fata aceea şi, sărutindu-i minile, i-am zis să-mi facă un bine, şi să vrăjească şi dinsa pre nevasta mea, ca să-şi plătească la fel, răul ce imi făcuse. Fata, mi-a dat atunci din apa aceea, şi m’a invăţat: — „De vei găsi-o dormind, stropeşte-o cu apă aceasta, şi spune numele dobitocului in care vrei s’o prefaci, şi numaidecit se va preface.“

Eu am luat apa şi m’am dus acasă la nevastă-mea, şi, găsind-o dormind, am stropit-o şi i-am strigat: „Lasă-ţi făptura omenească şi te schimbă’ntr’o măgăriţă.“ Şi indată s’a prefăcut cum i-am zis, şi măgăriţa ceea, e aceasta dinaintea ta, stăpinitor al duhurilor“ . Atunci duhul se intoarse către măgăriţă şi o intrebă: „Aşa este?“ Iar măgăriţa incepu să dee din cap, arătind că aşa era.

Aceasta e povestea mea, a zis bătrinul cel din urmă“ . Iar istorisirea plăcind mult duhului, acesta se cutremura de mulţumire, şi dărui omului şi a treia parte din singele lui. Atunci.... “ Şeheresadi văzu ivindu-se zorii şi tăcu.

Iar sora sa, Dinarsadi, ii zise: „ — Ah! sora mea, ce dulci ţi-s cuvintele, şi bune, şi minunate, că par’că-ţi răcoresc sufletul.“ Şeherazadi răspunse atunci: „ — Ce-i povestea aceasta, pe lingă ceea ce ţi-o voiu povesti noaptea viitoare, dacă Sultanul va vrea să-mi mai lase viaţa“ . Şi regele işi zise:“ Pe Dumnezeul meu, n’o s’o omor, pănă nu voi şti sfirşitul minunatei ei poveşti“ . Apoi porni spre divanul lui. Şi, după ce orindui toate, fiecare lucru cum trebuia, Şahriar se duse in palatul său.