Cover Image

O scrisore din Dobrogea - 1887

Publicat de Aurel Băjenaru, 7 Februarie 2019
Timpul de lecturare: 11 minute

30 august 1887

Dorită Electră!

Am mers cât am mers, şi când am zărit ruinele cetăţii Isaccea pe înălţimea cea uriaşă, ca prin farmec am uitat oboséla, am uitat chinurile nopţii, şi in vreme ce tata se oprise să adape calul, eu am luat-o spre Cetate, prin poteci necălcate de véacuri decât de păstori şi de turmele lor. 

N'aveam decât un dor — să ajungem colo sus unde fêlfâe stégül tricolor. Când m'am vëdut in vêrful cetăţii, am simţit o mulţămire. Ce posiţie minunată! De abia ţ-ar veni a crede, că pe locul cela odată trăia o cetate cu  bucurii şi suferinţi, aşa vremea a acoperit-o cu ternă străpusă pătura uitării, care a vrut parcă să ştergă şi urma trecutului. Ici-colo numai ternă şi pietre scormolite de mâna cercetătorului, care a venit să tulbure pacea de care se bucura pămentul de vécuri, ca să pătrundă adâncurile şi tainele lumei, ca să invieze ceea ce a murit de mult.

Când am vrut să cobor cetatea şi să ies înaintea căruţei, am dat peste o prepastie straşnică, mâncată in tote părţile; atunci am înţeles nesocotinţa mea. Cum de nu vëdusem mai departe? Să me 'ntorc pe drumul pe care venisem, erâ pré incungiur, — cum aş mai fi putut ajunge căruţa; ş-apoi decă eşiă din ripă vr'un şerpe, vr'un lup séu cine şcie ce dihanie, aşa-i c'am păţit-o?

Hăt la deal am găsit un loc de scoborit. Am mers o bucată bună, apoi am dat peste un lan de tutun, ce nu eră ancă mucărit, şi aşa se prindea de rochia mea de lână, de parcă me ţinea in loc. Când mi-a ajutat cucul şi m'am vëdut la drum, căruţa nu se vedea; am dat peste un băeţel ce păşcea căpriórele, cum le diece pe-aici şi l'am intrebat de n'a vëdut o căruţă ş-un bëtrân cu barba albă, mânând calul? EI imi spuse că trecuse mai inainte ş-apoi ér  indërëpt.  Numai me gândiam, sermanul tată, cât a fi de necăjit, că nu me găseşce! — N'au trecut inse mult  şi am zărit căruţa.

Am trecut pe lângă Techeleşi, un sat de bulgari, mai ' mult lipoveni. Se dice că din vechime fusese locuit de cercheji. Acolo este ş-o mănăstire de lipoveni ce n'au pe iei decât ciubotele cu turetcă lungă şi rasa cu pelerin, a cărui bumb il sărută de câte ori o pune in spate.

La intrarea in Isaccea am vëdut un loc închis, cu patru ziduri înalte, cu o uşişoră despre resărit; am aflat că este mormântul lui Isachaba, care a fost ienicer vestit in vremea lui, şi căruia Sultanul dăruitu-i a drept resplată păment cât vedi cu ochii. După ani de dile alt Sultan îi luă parte din păment dăndu-i bani in loc. Isachaba a trăit până la adânci betrâneţe, a facut mult bine, ér după mórtea-i omenii l'au socotit drept sfânt, şi acum aprópe 200 de ani şi credincioşii âncă-i cerceteză mormêntul, unde-i arde candelă.

Pe pămentul lui Isachaba, pe care s'au ridicat case, sub aripa-i ocrotitóre, astădi trăeşce oraşul Isaccea, a cărui nume îl şi portă. Pentru intéia dată am vëdut turci mititei, cu fesişore roşii pe cap şi cu şalvari. Nu şciu cum nu me gândisem nici-odată că sunt şi turci mititei ; socotiam numai că turcu-i turc.  Puişorii de turc s'au strins pe lângă mine, le-am dat pomă, şi ei mâncau privindu-me fără să spue un cuvent.

In Isaccea se vorbiă cum un tălhar omorise cu câte-va dile inainte pe un lipovan, in pădurea ce se 'ntinde intre Tulcea şi Isaccea. Tata a dis să ne luăm un Cicerone să ne petrecă pădurea . . . L'am întrebat pentru ce dice Cicerone, şi mi-a istorisit că pe vremea lui, colegii intre ei vorbiau cu Cicerone, Cicero, Civis Bahluensis.

Nu departe de Isaccea sunt dărmăturile cetăţii Ischi-calé - aşâ-i dic omenii. In vremea resboiului din 1878 turcii au făcut tabie pe acest loc, — ér alte doue tabii pe doue inălţimi din faţa Ischi-calé. Se dice că după o plóe repede, de te sui pe cetate, găseşti mulţime de monede cu felurite forme, chiar şi in colţuri, unele din vremea lui Alexandru Machedon, altele delà Troian şi chiar delà Constandinat. Eu in grabă mi-am aruncat ochii, dar n'am găsit decât un scafit in pietrele vechii cetăţi ş-o bucată de sticlă irizată, dar care după formă şi structură trebue să fie de véacuri.

Cetatea-i incungiurată cu un şanţ forte adânc, in fundul căruia inspre răsărit se vede zidul vechei cetăţi, căci incolo pietre amestecate cu păment au alcătuit tabia. Nu este decât un singur loc de intrare; ér degiur-impregiur au remas semnele pe unde au fost  aşedate tunurile. Ce frumos se vede de pe cetate Isaccea, şi mai ales Dunărea lată şi lungă cât ajungi cu ochii! 

Am  apucat prin stuh, prin baltă, pe lângă Dunăre. Aşa stuhărie n'am mai vëdut de când sunt, — parcă-i  pădure nu alta! — impletucită cu rugi de mure, cu rochiţa-rendunelei şi curpăn, crescute curat ca din apă. In mâna stângă printre stuh ce se legănă, se străvede Dunărea negrie, umflată şi posomorită, valuri lungi şi gróse cum veniau delà adânc şi isbindu-se de ţermi se sfărmau in spume albe.

Mult me minunam cum-i omul ăsta ! pentru-ce ar fi făcut drumul birtaman pe malul Dunărei ! — óre nu eră incolo păment cu stuh şi cu mure cât vecii cu ochii? Pe une-locuri drumu-i forte primejdios, malu-inalt cât lumea, ér drumul merge chiar pe alăture, şi unde-şi-unde vedi cum vechiul drum s'a prăbuşit, ér omenii de nevoie au dat pe alăture.Une-ori mi se ţinea inima intr'un fir de per: pare că-mi vedeam mórtea dinaintea ochilor; diceam tatei să deie mai prin stuh, dar imi spunea că nu se póté, că s'ar incâlci rótele, ş-am inoptá prin pustietatea asta şi ne-ar mânca cine şcie ce dihanie, — pe când aşa, cum au trecut alţii, om trece şi noi de-om avé noroc.

Când ved că nu mai merge, pentru ce n'aş începe eu, dar nu cu primejdie să me duc orbeşce pe calea bătuta de alţii ? — Am trecut in sfârşit pădurea de stuh şi am dat peste o alta de răchiţi urieşe cari par semënate din fugă şi a căror crengi inchid drumul călătorilor.

După un obiceiu ce este in Dobrogia, straele lipovanului omorît erau intinse pe crengile copacilor de lângă drum, aprópe de locul unde fusese omorît.Tata s'a dat jos din căruţă, a cercetat puşca şi a dat'o Ciceronului care mergea înainte, eră el, cu un revolver in mână şi cu ochii in tote părţile se ţinea lângă căruţă.

Se spunea despre tâlharul Terenti, care omorise pe lipovan, că avea multă indrăsnelă. Nu cu mult mai înainte singur se dusese la casa unui om avut, care tocmai stătea la mesă cu mai mulţi prieteni, şi dise stăpânului ameninţându-l cu revolverul:

— De ţi-i dragă vieţa, dă-mi o mie de lei!

Tot cu revolverul in mână il petrecu in odaia de alăturea unde i-a dat banii: apoi binişor s'a întors printre mesenii încremeniţi şi s'a dus in drumul lui. Tâlharul era cu curaj şi avea cineva de ce se teme.

Eu mânam calul, şi fiind crengile dese şi plecate in drum, imi scosesem pălăria ca să nu mi-o iee înainte. De-odată vedem înaintea nostră o căruţă cu trei omeni, ce lăsând drumul dădeau numai-numai să se prăpâdescă in Dunăre. Tata răcni din resputeri:

— Omeni buni! ce ve este? Staţi, staţi că ve prăpădiţi !

Eu am oprit calul, ér ei când au venit in dreptul meu, ce de-a mai cruci nu-şi făceau şi cum mulţămiau lui Ddeu. Atunci ne spuse frica ce au avut, luându-ne drept hoţii pădurei.

Când ne-am vëdut aprópe scăpaţi din pădure, am intins mésa sub o răchită, şi după ce am ospătat  bine, am luat ér drumul Tulcei. Am trecut printr'o luncă tot de răchiţi, şi in sferşit éta şi dorita Tulcé berechot-ioc! — Ce posiţie minunata! De abiá intrasem in Tulcea, când audim strigând in urma nostră : duriolgiu ! Ne-am oprit să vedem ce-i ? şi un turc alerga după noi cât îi luau piciórele aducêndu-mi polca, pe care se vede că n'o aşedasem bine şi căduse. I-am mulţumit : el ne dise urala! ş-am pornit înainte.

Uitasem să-ţi scriu, că in Buzeu am găsit un Italian ce mi-a spus din obiceiurile la nuntă. După ce sfêrsi, se uită la tata şi-i dise:

— Babo da mi la tua figlia.

— Ce-ţi trebue? asta-i dracu.

— Fie şi dracu!

— Da nu vedi cum me necăjeşce pe mine, om bëtrân, să me porte prin lume. — Se prinse şi la acesta.

Atunci tata-i spuse:

— Nu-i gospodina, nu şcie a spelá, nici a călca, nici a face mâncare.

Italianul cam stătu pe gânduri şi dicênd că nu-i ertat acesta unei femei, adăuga:

— Când m'oi duce la lucru, de n'a fi caféua gata, dau bătae.

Şi de-atunci n'am chip să greşesc ceva, — numai ce aud pe tata: » Păcatele mele! cum de nu te-am dat Italianului? — el dădea bătae când nu erá caféua gata şi scăpăm de tine."

Elena Sevastos *

 

***

Ceea ce in articol pare de asemenea interesant, este ca se pomeneste de talharul din Delta, Terenti (Terente), dar aici nu este vorba de talharul bine cunoscut de mai tarziu, Ștefan Vasali poreclit si Terente, care avea sa se nasca 12 ani mai tarziu.

Dar cel mai interesant pare sa fie explicatia numelui asezarii Isaccea, care  ar veni de la ienicerul Isachaba, cel daruit de sultan, explicatie care se pare ca nu apare in nici o alta sursa.

***

 

* Elena Sevastos (1864-1929) a fost o folcloristă şi prozatoare română. Desfăşoară o variată activitate publicistică. Fondează (1893) şi conduce la Iaşi revista de literatură şi folclor Rîndunica.  

In "scrisoare" autoarea descrie calatoria pe care o face prin  Dobrogea (si Valahia) in căutarea folclorului local. Calatoria de-a lungul a doua luni, aventuroasa pentru aceea vreme, o face alaturi de tatal ei. Notele adunate de-a lungul acestei calatorii vor sta la baza lucrării "Nunta la Români", distinsa de Academia Română in anul urmator cu premiul Ion Heliade Rădulescu.

 

In imagine Isaccea vazuta de Hector de Béarn in 1828.

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

164
Techirghiol
22.08.2019 21:40
Actual: 28° C
Viteza vantului: 5,1 m/s