Cover Image

OMUL CARE OTRĂVEA FÂNTÂNILE

Publicat de Aurel Băjenaru, 11 Ianuarie 2020
Timp de citire: 4 minute

Nu săpaţi fântâni la răscrucea drumurilor, ci mai bine înălţaţi cişmele de piatră, a căror apă să vie de departe, din înălţimea munţilor, ascunsă bine în adânc, sub ţarini şi sub vii, ferită de copita vitelor şi spurcăciunea omenească. Ascundeţi adânc, în pământ limpedele şuvoiu, ca să ţâşnească rece şi curat, gâlgâind în lumina dimineţei ; nu-l lăsaţi să mucezească în băltoace, unde bălăcesc broaştele şi cad ierburile rele şi guzganii morţi. 

Mult mai mare e munca,  dar mai mare este facerea de bine şi răsplata dumnezească, atunci când ai ridicat o cişmea la răscrucea drumurilor. Căci omul care otrăveşte fântânile n'a'murit. El aleargă înfricoşat, prin sate şi păduri, aruncând stârvuri de câini şi femei moarte de ciumă, în valurile limpezi.

 

Aplecat deasupra jghiabului, rânjeşte în oglinda apei şi, cu mâna darnică, risipeşte şoricioaica, acolo unde peste un ceas vor veni alţii să bea. L-am văzut şi eu pe omul care otrăvea fântânile. Ràsboaile şi seceta, ciuma şi lepra pustiise pământul. Zori răcoroase, cu proaspăt miros de primăvară veneau de peste munţi şi toţi visau reînvierea. Şi toţi sorbeau din apa vie a vremurilor noui. Dar a venit iarăş cumplitul drumeţ, cu traista plină de broaşte putrede şi, unde vedea o cumpănă, într'acolo alerga, spurcând umbroasele isvoare.

 

Pe urma Iui am auzit cuvântând un puţ şi o cişmea.

Puţul spunea :

— »Sunt otrăvit. Am să mor. Aş fi vrut aşa de mult să trăiesc în linişte, neştiut de nimeni! Nu ceriam nimicacestei lumi. Limpede în groapa mea aş fi trăit o veşnicie, răsfrângând cerul şi împrospătându-mă din inima pământului. Liniştit aş fi visat în amurgurile roşii ; aş fi răsfrânt stelele şi luna, când s'ar fi îndurat să treacă în lumina ochilor mei şi mi-as fi dat trecătorilor prinosul de vieaţă, belşugul undelor mele.

» Dar am să mor, căci m'au otrăviţi M'au otrăvit fiindcă am avut Încredere în oameni şi-am stat descoperit în faţa lor . . . M'am încrezut în cer şi cerul s'a îndurat de mine; m'am încrezut în oameni, dat oamenii m'au bătut cu pietre şi cu pisici moarte. Sunt otrăvit. Am să mor.«

Iar cişmeaua îi răspunsft vesel — gâlgâind:

— »Şi eu dau drumeţilor apa mea, dar nu le-o dau întreagă, descoperindu-mă, ca tine. Eu îi cunosc şi-mi păstrez taina. »Nu ştie nimeni de unde viu. Ştiu să mă ascund. Nu-mi trebuie nici seninul stelelor, nici« lumina zorilor. Cel ce vrea să răsfrângă cerul, primeşte şi stârvurile aruncate de oameni. Eu nu visez ca tine: eu stau la adăpost prielnic şi m'arunc în lume dintr'odată, fără dor şi fără credinţă. Mie n'are ce să-mi facă omul care otrăveşte fântânile  . . .

 

Victor Eftlmiu, Universul Literar 13 Iunie 1920

 

Victor Eftimiu (n. 24 ianuarie 1889, Boboștița, Albania - d. 27 noiembrie 1972, București) a fost un dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător român de origine aromână, membru al Academiei Române. 

 

In imagine cismea otomana din Cavarna, Cadrilater,  Kurt Hielscher, 1933. 

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

356
Techirghiol
28.03.2024 22:25
Actual: 13° C
Viteza vantului: 3.33 m/s