Cover Image

OVIDIU

Publicat de Aurel Băjenaru, 27 Martie 2020
Timp de citire: 7 minute

(Tristia III, 8.)

Ah, eu acum aş dori să mă urc în căruţa din care

A aruncat Triptolem aspra sămânţă'n pământ!

Cât aş dori să'nfrânez ai Medeei balauri pe care

I-a înhămat, când fugi din cetăţuia-ţi, Corint!

Cât aş dori ca să iau pentr'un zbor doar vestitele-ţi pene:

Pe-ale tale, Perseu, sau pe-ale tale Dedal,

Ca, despicând prefiratul văzduh, cu ale mele aripe,

Pe neaşteptate să văd dulcele ţării pământ,

Părăginită-mea casă şi pe credincioşii tovarăşi

Şi mai ales să revăd chipul iubitei soţii,

Ce însemnează, nebune aceste dorinţe zadarnici

Care împlinite n'ar fi nici mai târziu, nici acum?

Când ai ceva de dorit imploră puterea lui August

Şi îl imploră, te roagă de el, Zeul ce-amar te-a'ncercat

Pene şi car zburător numai el e în stare să-ţi dee;

Voe de-ţi dă să te'ntorci, aripi pe loc vei avea.

Dacă atâta-i cer doar — mai mult aş putea să-l rog oare —

Teamă îmi e că ce-l rog, o să îi para prea mult.

Poate cândva am să-i cer — şi-atunci cu sfiala în suflet —

Chiar şi aceasta, când el ura'şi va fi stâmpărat.

Dar cel puţin — ceeace pentru mine-i un dar fără seamăn —

Voe să-mi dea ca să plec — oriunde ar fi — de-aici.

Nu îmi prieşte nici clima, nici apa, nici boarea, nici ţara, -

Trupul îmi este mereu de lâncezeală cuprins.

Fie că boala din suflet în mădulare întrat-a,

Fie că-i clima de-aici pricina răului meu,

Cum am ajuns în surghiun, îmi pierdu-i orice somn, iar prin piele

Oasele-mi ies şi nu pot nici o mâncare să gust.

Frunzele veştede cum pălite de întâile brume

Toamna pe când le-a pişcat frigul, al iernii pristav,

Astfel e şi trupu-mi, şi nici o putere nu-l înviorează

Căci e mereu frământat de plângătoare dureri.

Nu-mi e mai zdarvăn ca trupul nici sufletul, ci amândouă :

Sânt şubrezite la fel şi e'ndoit al meu chin.

Ca o întrupată nălucă îmi sade infipt înainte "

Chipul destinului meu cu un contur lămurit

Ori şi când văd acest loc, cu datina, portul şi limba

Geţilor, şi mă gândesc ce am ajuns şi ce-am fost,

Ah, mă cuprinde aşa dor de moarte că-mi vine să blestem

Că nu îşi stinse Cezar ura-i în sângele meu.

Insă, fiindcă a sa mânie a fost aşa blândă,

Să-mi uşureze al meu chin dându-mi aiurea loc de exil.

Şt. Bezdechi

SOCIETATEA DE MAINE, 1928

***

Ovidiu avea 51 de ani in anul 8 d.C. cand, dupa lungi peripetii, ajunge in exil la Tomis,  un loc nu tocmai ideal pentru o crancena "midlife-crisis", caci nobilul rasfatat pana atunci de soarta, venit de la curtea celui mai mare imparat al lumii, probabil tocmai de asta suferea, de o depresie cauzata de hormonii care-i jucau festa.

Din elegiile sale care s-au pastrat sub forma de scrisori trimise familiei si prietenilor de la Roma aflam ca, a incercat chiar de cateva ori sa se sinucida, insa intotdeauna ceva l-a oprit. Se temea ca, daca isi va afla aici pamantescul sfarsit, tot aici isi va petrece viata de apoi si sufletul sau va haladui vesnic printre barbari.

Barbarii il stimau insa, apreciindu-l ca pe cel mai invatat om al locului, il invitau la serbarile lor oferindu-i un loc de cinste in juriu. Spre sfarsitul vietii, neavand incotro, Ovidiu le invata limba si incercand sa le multumeasca, le dedica versuri in limba lor, versuri care insa nu s-au pastrat. Fire carcotasa si nerecunoscatoare, Ovdiu se plange de acesasta situatie totusi, considerand-o ca pe o decadere personala:

Ah, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic.

Cuvintele barbare le-am pus în vers latin!

A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi:

Aici între sălbatici, am nume de poet .

Pontice, IV, 3, v. 19-22

A murit in prima zi a anului 17 cu speranta neimplinita ca-i vor fi duse ramasitele trupului incinerat la Roma. A fost inhumat, se presupune, langa poarta cetatii Tomis.

La 14 Decembrie 2017, consiliul municipal al Romei a revocat decretul de exilare a poetului, considerand probabil ca, ce e mult, e destul.

Pentru intoarcerea acasa in iubita lui Roma este prea tarziu, insă faima dorită, şi-a gasit-o şi aici la Tomis din plin.

"Sunt trecătoare toate – răspund – îmi doresc faima

Să fiu slăvit în lume, cât ea va dăinui!

Homer trăi-va-n lume cât vor trăi şi munţii,

Cât cursul apei curge mereu spre mări grăbit (...)

Cântarea – ea nu ştie ce-i moartea (...)

Eu mândru sunt: cântarea-mi nesocoti-va rugul

Căci mi-este hărăzit

Ca faima mea să crească în timpul nesfârşit."

In imagine Piata Ovidiu din Constanta la 1930, unde statuia sa, operă a sculptorului italian Etore Ferrari, inaugurată în 1887, cu prilejul aniversării unui deceniu de la războiul de independenţă, constituie si astazi un obiectiv marcant al orasului.

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button

Vizitatori astazi

208
Techirghiol
28.03.2024 15:09
Actual: 21° C
Viteza vantului: 5.59 m/s