Pa, pa, Temoi

Publicat de Aurel Băjenaru, 25 Ianuarie 2026
Timp de citire: 7 minute

Am trăit o viață întreagă printre ei, printre vecinii și prietenii mei de joacă – tătarii –, dar nu i-am cunoscut cu adevărat. Abia acum, după o viață de om, aflu amănunte de la prietenul meu Temungin, amănunte care completează o imagine cu foarte multe goluri.

Astfel, nu-i de mirare că un techirghiolean get-beget mă întreba cândva: „Cartierul tătăresc? Unde să fie ăla?!”

Scriu pentru toți techirghiolenii de azi și de mâine despre o cultură încă vie, dar pe cale de dizolvare prin modernizare și amestec etnic; o cultură pe care eu însumi abia acum reușesc să o cunosc cu adevărat, chiar dacă am răscolit și publicat, de-a lungul anilor, tot trecutul ei dobrogean pe care am reușit să-l găsesc.

Mama mea a fost întotdeauna casnică. S-a ocupat de noi, copiii, de o grădină mare, de păsări și animale. Familia noastră a practicat, pe lângă casă, o agricultură de subzistență, pe lângă munca tatălui meu la CAP. Poate că ar trebui să apreciez cu atât mai mult efortul lor, gândindu-mă acum la ceilalți.
Nu știam cum au trăit alții din acest punct de vedere, până când astăzi, în epistola sa, Temungin îmi dezvăluie o pagină emoționantă din copilăria sa, dar și din trecutul colectivității techirghiolene: o frântură din mersul, vreme îndelungată, al motorului vital al comunei – CAP-ul –, locul care producea, dădea de muncă și asigura bunăstarea majorității locuitorilor, mult timp după război.

Privesc în urmă cu sentimente contrarii. Nu vreau să cad într-o nostalgie pășunistă, dar acesta a fost trecutul, viața și baza viitorului oamenilor din acest oraș, a orașului însuși, înainte de apariția celorlalte centre de susținere economică din balneologie și turism.

Iată, mai jos, epistola lui Temungin Ismail.

°°°

„Pa, pa, Temoi!”

Mă întoarc în anii 1966–1967.
Una dintre cele mai vii amintiri ale mele este însoțirea mamei, dimineața, de către mine – Temoi, băiețelul ei – până la poarta casei, la răsăritul soarelui.
Aveam trei ani. Amintirile sunt atât de vii și astăzi, parcă aș viziona un film.

În anii ’60, după colectivizare și stabilizarea CAP-urilor, forța de muncă era asigurată de localnici. Mai târziu, odată cu dezvoltarea altor sectoare ale economiei Dobrogei (industrie, turism etc.), forța de muncă a început să migreze către aceste zone. Necesarul de muncă manuală sezonieră în agricultură era asigurat de oameni veniți din Moldova, Oltenia sau din zona continentală a Dobrogei. Mama a lucrat alături de alte femei – unele mai vârstnice, altele adolescente, multe tinere mame cu copii acasă, așa cum era și ea.

Am trăit în paradis până am crescut.
Verile păreau cât un secol; era multă armonie și veselie în jur. Toți prietenii mei din cartierul tătăresc trăiau aceleași sentimente. Părinții și cei apropiați ne înconjurau cu atâta iubire! Copiii mai mari munceau în curțile lor: aveau grijă de animale, le scoteau la pășunat prin apropiere, curățau curtea, dar le rămânea și o groază de timp pentru joacă. Se atașau atât de mult de animale, încât, dacă era nevoie de sacrificarea vreunei oi, găini, rațe etc., erau trimiși pe la rude „cu treburi”, ca să nu asiste la acel moment. Cel puțin așa se întâmpla cu mine și cu Mufit, fratele meu.

În fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui, mama ieșea din casă până la bucătărie – așkana (un corp separat) – și se asigura că mâncarea este suficientă pentru copii în ziua respectivă. După ritualul de igienă al unei mame tinere, se îmbrăca în hainele de lucru pentru câmp, își lua desaga cu merindea pregătită și rostea:

Bismillāh ir-Raḥmān ir-Raḥīm
„În numele lui Allah, Cel Milostiv, Îndurător.”

La tătari (în lumea turcică), orice activitate este precedată de această „cheie” care deschide bunăvoința lui Allah.
Toată această activitate a mamei, Nejmie, se desfășura pe vârfuri, într-o liniște perfectă, pentru a nu-i trezi pe Mufit și Temungin. Niat plecase deja la muncă înainte de răsărit. Nejmie închise cu grijă ușa și ieși din curte, în fața porții, pe care o lăsă întredeschisă – cu un scop anume.

Aștepta căruța CAP-ului care urma să ducă femeile la prășit. În localitățile din Dobrogea, transportul femeilor la câmp cu căruța era o practică foarte răspândită. Femeile se așezau pe niște „bănci” – de fapt, scânduri puse pe ulucile căruței – și mergeau câte 10–12 persoane într-un „vehicul”. Deși condițiile nu erau ușoare, în căruțe se povestea, se cânta, se spuneau glume, de parcă se mergea la petrecere. Căruța aduna femeile ieșite la poartă, una câte una.

Nejmie simți îmbrățișarea lui Temoi pe coapsa ei. De aceea lăsa poarta întredeschisă: știa că din urmă venea el. Nu a înțeles niciodată cum, în ciuda tuturor eforturilor de a nu face zgomot, balam – băiatul meu – reușea să se trezească și să vină la poartă după ea. Un instinct magic, o legătură continuă de iubire făcea ca Temoi să o urmeze în fiecare dimineață pe Neniy, mama – un gest devenit ritual.

Căruța se apropia; vocile femeilor acopereau zgomotul roților. Li se luminau fețele când îl vedeau pe Temoi și erau convinse că le va purta noroc în ziua aceea și în toate celelalte în care el își însoțea mama la poartă. Așteptau toate, extrem de impresionate și emoționate, spectacolul despărțirii.
Nejmie urcă rapid în căruță, se așeză pe banchetă, iar căruțașul porni caii. Și atunci începea spectacolul.
Temoi, urcat pe banca din fața casei, striga fără oprire:

— Pa, paaaa, Neniyyyyy!

Cartierul răsuna de vocea fragilă, emoționantă, dar mai ales inocentă a copilului. Striga până când căruța dispărea în zare. Unele femei, impresionate de atâta dragoste strigată, își înghițeau discret lacrimile.

Gestul se transformase într-o mică legendă de cartier, iar Temoi căpătase onoranta poreclă de:
„Pa, pa, Temoi”.
Prin anii 2000, la o manifestare culturală la Teatrul de Vară din Techirghiol, m-am auzit strigat:

— Pa, pa, Temoi… tu ești?

O doamnă în vârstă, pe care cu greu am recunoscut-o – prietenă de-a mamei –, își manifesta bucuria de a mă vedea. Atunci am avut o adevărată străfulgerare de memorie: amintiri ascunse undeva în creier au năvălit la suprafață. Doamna mi le-a derulat, râzând și plângând de emoție.
Mi-a reamintit porecla:

„Pa, pa, Temoi!”
Pa, paaaa, Neniy!
La revedere, mamă.

°°°

Adulții, atunci când comunică cu copiii, o fac de la înălțimea lor, creând astfel o relație de sus în jos, o distanță psihologică nebănuită între copil și adult. Nejmie, mama, prin postura ei din imagine, se așază aici la aceeași înălțime cu micuțul, cu sufletul său. Acesta ar putea fi, insesizat, un ultim mesaj al mamei sale către prietenul meu — o despărțire tăcută, rămasă suspendată în timp.