Panairul de la Medgidia

Publicat de Aurel Băjenaru, 6 Iulie 2019
Timp de citire: 3 minute

Medgidia, orasul denumit din urma dupa sultanul otoman Abdülmecid I, este atestat documentar inca din 1584 sub forma Karasu - Pazarcigi, numele fiind legat de existenta unui targ periodic, panair (pazar, bazar).

Ca o mica ciudătenie, documente otomane de la sfarsitul secolului XVI, confundau localitatea denumind-o Karasu - Tekfürgölü (Techirghiol), specificand-o ca pe o kaza cu 95 de sate. Insa inca din 1546 sunt mentionate si sărăriile de la Tekfürgölü (Techirghiol), de unde se extrăgea sarea care se comercializa in tot Imperiul Otoman, ca si in panairul de la Karasu.

Intr-un articol publicat anterior, calatorul si scriitorul otoman Evliya Çelebi, descria Karasu din anul 1651 astfel: "Se compune din trei mahalale cu 1000 case acoperite cu olane şi cu scânduri. Deoarece aci e Dobrogea, grânele sunt din belşug. Iarna e geroasă. Apa pentru oraş vine din canalul Dunării. Are o geamie mică dar frumoasă, un han, o baie, şapte şcoli primare, şapte depozite de apă, două cafenele, două prăvăli cu văpsele şi alte vre-o 40 - 50 prăvăli.", scriind si despre cantaretele "ghivendi" care se intalnesc aici, prilej de discordie in multe familii musulmane.

Krikor Zambaccian in "Scene din viaţa dobrogeană de altădată" ne lasa o descriere foarte vie a "Panairului de la Medgidia":

"Medgidia, centru important, situat la întretăerea drumurilor principale ale provinciei, еra oraşul tentacular.  Centru administrativ, reşedinţă a Valiului, cu un mare târg anual (pe turceşte Panair), ce se ţinea în fiecare toamnă, Megidia era locul de întâlnire al întregei suflări dobrogene  în timpul Panairului. Cu acest prilej se revărsau în oraş tot soiul de oameni veniţi de prin toate ţările vecine, unii ca să desfacă mărfuri fabricate, alţii ca  să cumpere, unii ca să-şi vândă vitele şi produsele agricole, alţii ca să le exporte, în  sfârşit tot felul de operaţiuni, un „alişveriş" general. 

Sătenii îşi rezervau aprovizionarea cu toate cele trebuincioase întregului an, pentru acest bâlciu, atraşi fiind de mulţimea de dugheni, de ceşitul (felul) variat al mărfurilor, de concurenţa negustorilor dubioşi ce se preparau pentru un faliment, în care scop alergau la bâlciuri pentru a desface cât de repede mărfurile, în sfârşit ei aveau o idee preconcepută că la iarmaroace totul e mai bun şi mai ieftin.

Pe de altă parte, ca în toate bâlciurile importante, distracţii berechet, circuri, menajerii, scamatorii, teatre de Karaghioz (marionete), lupte de Pehlivani (atleţi), apoi panorame, hale de tir, fotografi, jocuri de noroc, loterii etc., în afară de tripouri şi nenumărate spelunci cu dansuri "Kiocek" în care se produceau femei supersensuale, venite din toate colţurile Orientului, experte în tainele voluptăţii, ademenitoare prin inflexiunile languroase ale cântecelor orientale, prin supleţa mădularelor, prin jocul sânilor şi prin contorsiunea pântecelor.

Acest Panair era un prilej de petreceri prelungite, ce culminau în orgii şi desfrâu cu acele inevitabile scandaluri, jafuri, escrocherii, rapturi de fete, crime şi sinucideri uneori; Poliţia nu se formaliza aşa de mult, mărginindu-se deobicei la o împăciuitoare intervenţie, deoarece Administraţia avea tot interesul să nu turbure vadul bâlciului, care tocmai prin aceste întâmplări senzaţionale, devenia cu atât mai atrăgător. 

Această punere pe trai se prelungea şi după sorocul Panairului, încât Megidia îşi câştigă o reputaţie de „Batakhané" (loc de perdiţie), iar părinţii tremurau de teamă, când aflau că odraslele lor se aventurau prin partea locului. "