Partir c’est mourir un peu

Publicat de Aurel Băjenaru, 30 August 2025
Timp de citire: 3 minute

Vara se apropie de sfârșit și, odată cu ea, se încheie și vacanța noastră. Ultimele zile petrecute la Techirghiol, în inima Dobrogei, poartă cu ele o nostalgie aparte. Am încercat să surprind în mici postări și articole frumusețea acestui colț de țară, dar mereu rămâne senzația că adevărata bogăție a locurilor scapă oricărei descrieri. Poate că mi-am descoperit prea târziu vocația de „călător prin Dobrogea”, de 25 de ani, însă dorința de a afla și povesti mai departe istoria, legendele și farmecul acestui pământ crește cu fiecare zi.

Astăzi, inspirația mi-a venit de sub o boltă de viță de vie, unde am băut o cafea alături de prietenul meu Temungin.

Tradiția spune că, demult, Dobrogea era un pământ arid, greu de lucrat, dar cu suflet generos. Un păstor obosit, oprindu-se din rătăcirea lui, și-a înfipt toiagul în pământ ca să se odihnească. Toiagul a prins rădăcini, a înfrunzit și din el a crescut prima viță de vie. Oamenii au descoperit apoi taina strugurilor și a vinului.

O altă legendă vorbește despre însuși Dionysos, zeul vinului, care, cucerit de dealurile scăldate în soare și de pământul pietros al Dobrogei, a lăsat aici vița de vie ca dar pentru oameni. De atunci, vinul dobrogean a purtat cu el un strop de sacralitate. Astfel, Dobrogea este privită drept una dintre cele mai vechi regiuni viticole din România, cu tradiții care coboară în timp, de la coloniștii greci din Histria și Tomis, până la podgoriile de astăzi: Murfatlar, Niculițel, Babadag, Sarica.

Viile Constanței erau odinioară renumite printre vilegiaturiștii începutului de secol XX, atât de cunoscute încât au dat și numele unor băi vestite. Astăzi, în locul lor se întinde portul modern. Se spune că primii cultivatori ar fi fost musulmanii, care foloseau vița de vie nu pentru vin, interzis de religie, ci pentru frunzele de sarmale, stafidele din deserturi și mustul dulce.

În Constanța, ca și în Techirghiol, aproape nici unei curti vechi din „Cartierul Românesc” sau din Coiciu nu-i lipsea bolta de viță de vie. În unele locuri, chiar și azi, bolțile se întind peste trotuar, dăruind umbră trecătorilor.

La Techirghiol am crescut sub umbra lor, iar acum ne bucurăm la fel de mult de răcoarea și frumusețea pe care o aduc. Prietenii și rudele noastre le au și ei, ca parte firească din grădini și curți.

Strugurii copți primiți de la prietenul meu mi-au trezit amintiri dragi: după-amiezele de vară din copilărie, la bunici, în Coiciu. Stăteam cu toții la masa mică de lemn, sub boltă, lângă gardul plin de mușcate, iar bunicul punea pe pick-up-ul cehoslovac plăci cu muzică lăutărească – Gabi Luncă și alții de seamă.

Multe s-au schimbat de atunci, multe chipuri au dispărut, dar bolta de viță de vie a rămas un simbol al verii dobrogene, al memoriei și al legăturii cu rădăcinile noastre.