Pașaportul unui techirghiolean din 1915

Publicat de Aurel Băjenaru, 20 Ianuarie 2026
Timp de citire: 3 minute

Despre imamul Musa Ciorabai din Techirghiol, unul dintre puținii musulmani români cu studii teologice la Istanbul, am mai vorbit aici. Pașaportul din imagine care a servit acestui scop, evidențiază conectarea societății musulmane din Techirghiol cu lumea turcă, cu Istanbul.

Timp de zeci de ani, acesta a fost îndrumătorul spiritual al comunității musulmane din Techirghiol. Pentru a-i onora memoria, o stradă din oraș îi poartă numele.

În epistola de mai jos, Temungin Ismail, vorbind despre spiritualitatea sa și despre îndrumătorii acesteia, îl evocă și pe bunicul său, Musa Ciorabai.

°°°

„Allahsîz ğol – karañgî ğol!” Drumul fără Allah este un drum întunecat.

Acestea sunt cuvintele Imamului Musa Ciorabai din Techirghiol, pe care le-a insuflat copiilor săi, inclusiv mamei mele, Nejmie.

Dua-ul copilăriei Una dintre rugăciunile copilăriei mele a fost:

„Rabbi yassir wa lā tuʿassir wa tammim bil-khayr”

— Doamne, ușurează și nu îngreuna, și du la capăt cu bine.

Este un dua foarte vechi și foarte scurt, poate tocmai de aceea, este singurul care mi-a rămas limpede în memorie. L-am numit „dua-ul copilăriei mele”. Dua este o rugăciune pe care o poate rosti oricine, o chemare sinceră prin care ceri ajutorul lui Allah. Poate fi spusă oriunde și oricând. Dua este considerată o comunicare directă cu Allah — atunci când ceri binecuvântare, sprijin sau când Îi mulțumești. Interesant este că ea poate fi rostită în orice limbă, cu propriile cuvinte, sau exact așa cum apare în Coran. Comunicarea cu Dumnezeu se face, mai întâi de toate, cu inima, apoi cu vorbele.

Bunica sau mama mă încurajau să învăț aceste dua-uri, spunându-mi că mă vor ajuta în viață, indiferent de momentele ei — triste sau vesele. Am învățat repede dua-ul de mai sus, însă cea mai mare satisfacție o aveam atunci când îl rosteam în fața rudelor mai în vârstă, doar ca să aud cuvintele:

„Apperîm, akîllîsîn, balam!”

— „Bravo, ești deștept, băiatul meu!”

Ajunsesem să repet dua-ul de mai multe ori pe zi, în fața bunicii sau a mamei, numai pentru a auzi cât de lăudat eram. Răsfățul unui copil nevinovat! Copiii din cartier știau, la fel ca mine, multe dua-uri pe dinafară și, uneori, ne luam la întrecere — cine știe mai multe!

Am considerat mereu că, pomenindu-i pe cei dragi plecați în eternitate, le țin lumina aprinsă în inimă. Astfel, ei nu sunt definitiv pierduți.