Cover Image

Pastorala la Techirghiol

Publicat de Aurel Băjenaru, 7 Iunie 2020
Timp de citire: 5 minute

Primele mele amintiri din copilarie sunt marcate de lumina soarelui dobrogean de vara, care si astazi ma fascineaza. O lumina aparte pe care o percepi ca atare deja cand treci Dunarea in drum spre mare.

Si in aceasta lumina, una dintre imaginile care s-au sapat adanc in memorie, este o bucolica a primelor decenii de colhozism de la Techirghiol. Lanuri de grau aurii parca nemarginite, cu un stol de combine argintii trase de micile tractoare romanesti, pe care intr-un praf infernal, manipulatori agili schimbau cu indemanare sacii care se umpleau cu graul treierat, stivuindu-i pe cei plini pe o platforma de depozitare. Deseori acolo sus lucrau perechi, femeie si barbat, la munca sisifica in arsita verii.

Poate copil fiind, nu am prins niciodata si situatii conflictuale, dar in amintirile mele ale acelor timpuri, oamenii pareau patrunsi de optimism, o veselie mocninda si o lipsa de griji molipsitoare, convinsi de ceea ce fac. 

Chiar si atunci cand incepea sa arda campul, paiele de pe miriste aprinse de la vreo teava  de esapament fierbinte, oamenii isi pastrau calmul. Tractoarele care arau in apropiere veneau ca la semnal la vederea fumului si incepeau in vartej ametitor sa traga brazde adanci in pamant in jurul focului. Il impiedicau sa se raspandeasca in primul rand spre lanurile de grau nerecoltate, pana ii luau toata substanta si se stingea de la sine. Oamenii veseli dar usurati totusi, isi reluau activitatile.

Tata ma lua des cu el vara, in micul camion Carpati. Intre doua drumuri de cerealele la siloz la Constanta, sau transport de pepeni, ma lasa la nea Kaibula. Acesta era un tatar ca din povesti, care tot asa si conducea caruta cu care facea aprovizionarea echipelor care lucrau la camp, cu o fata rotunda ca o luna plina, care emana bunatate. Cu acesta mergeam la bostanaria lui nea Edip. Campuri intregi pana la orizont se cultivau cu pepeni verzi de o parte a drumului, galbeni de cealalta parte. Pepeni erau imensi, lunguieti americani sau rotunzi autohtoni, se recoltau camionane intregi pe zi care se transportau apoi la diferitele aprozaruri. Cu nea Kaibula aduceam cu caruta  mancare la oameni la pranz, cate un ghium (butoi de aluminiu pentru lapte) plin de mancare de fasole, unul de apa si paine neagra care se taia in bucati imense. Oamenii se adunau de pe tot campul, luand loc la o masa de lemn improvizata, sau pe sacii din jur, punctand cu o galagie vesela pauza binevenita. Aceea a fost una dintre cele mai memorabile mese ale copilariei.

Curtea imensa a CAP-ului avea la intrare o poarta monumentala de la care ducea un drum lung, drept, impunator, flancat spre capat de plopi imensi catre prima cladire cu birourile ( fosta casa a mosierului Nitescu), care avea si cantarul pentru camioane in fata. Urmau celelalte constructii care adaposteau grajdurile de cai, de vite, de oi, garajele camioanelor, casaria, bucataria, atelierul de mecanica, de fierarie etc.,...  le am pe toate in amintire de parca ar fi fost ieri. Aici copil fiind am calarit pentru prima data, am condus o caruta, tot aici m-a suit tata si la volanul camionului.

Intr-o noapte ploioasa, tin minte ca m-a luat tata cu el si la cazanul de facut tuica din incinta CAP-ului. Se adunau mai multi oameni, fiecare cu prunele lui, lemnele se puneau la gramada, iar cazanul fierbea toata noaptea picurand licoarea distilata, din care fiecare mai proba din cand in cand si se spuneau povesti.

Mai tarziu, aveam poate 13 ani, m-am angajat pentru prima data pentru cateva saptamani. M-a trimis tata la un prieten tractorist, Gheorghe Bucur, la stivuit balotii de paie pe o sanie trasa dupa presa. Nea Bucur se mai punea dupa pranz la umbra si ne lasa pe noi, pe mine si inca un coleg de seama mea, unul sa conduca tractorul cu presa de paie, iar celalalt sa stivuiasca balotii. Asa am invatat sa conduc si tractorul, care si pe vremea aceea avea un tempomat si directie stabila.

Tata, Stefan Bajenaru,  a fost prezent din prima zi de infiintare a CAP-ului Techirghiol, la 17 ianuarie 1952, cand avea 16 ani. L-a luat familia de la liceu sa o reprezinte la colectivizare, cu toate bunurile cu care au contribuit, pamant, unelte agricole, cai, vaci si munca. Tot el a fost acolo pana la desfiintare, la 15 iunie 1992, cand bunurile au fost impartite in functie de cote intre membri si urmasii lor, tata a dus apoi ultimele acte la arhiva primariei. Au muncit acolo punand pe picioare o unitate de productie agricola solida, ca pentru o vesnicie.  Astazi nu mai exista decat cateva pietre care amintesc de vechea cooperativa.

Intrarea in fostul CAP cu gardul vechi al mosiei Nitescu in 2017.

Sa nu fiu inteles gresit, nu fac aici o apologie a sistemului trecut pe care l-am urat candva din tot sufletul. Vreau numai sa schitez in cateva linii o mica parte din coloritul local, cateva aspecte la care am fost martor si pe cativa din oamenii pe care i-am prins eu. Oameni care poate au crezut candva in ceea ce fac, chiar daca au intrat silit in aceasta istorie, istorie de care au si fost dati la o parte apoi, multora stergandu-li-se toate urmele.

twitter sharing button twitter sharing button linkedin sharing button
Techirghiol
14.08.2020 22:30
Actual: 23° C
Viteza vantului: 4,1 m/s

Vizitatori astazi

305